Stau acasă, dar nu stau...

Știți senzația aia de picioare obosite, după ce ai bătut zeci de magazine? Sau oboseala pe care ți-o lasă în ochi o zi de hălăduit prin centru, când ai văzut prea multe ținute colorate? Sau plictiseala de a ieși în oraș cu prietenii și sâmbătă seara, după ce vineri ați ieșit și ați făcut-o lată? Ei, mi-e tare dor de plictisul acesta urban sau de oboseala din oase de după o ședință de shopping. Eu, care înainte mă plângeam cu fiecare ocazie și mă ceream acasă, acum, de la prea mult stat în casă, încep să mă gândesc cu nostalgie la momentele alea. Dar cum n-am obiceiul să stau prea mult să-mi plâng de milă, mi-am luat soarta în mâini, am analizat posibilitățile și am ales: M-am apucat de sport Era acolo, în mine, de mult, dorința de a o face. Viața mi-a scos în cale însă o fetiță cârlionțată, apoi zile întregi de cuibărit pe canapea și nopți cu somn trunchiat. Dar viața și-a intrat ușor ușor în normal, și cheful de a face sport m-a lovit în a treia zi de caratină. Nu mai aveam nici o scuză. Fetița deja se mișcă independent prin casă, așa încât începeam și eu să-mi permit câteva minute de antrenament. Că am rămas cu câteva kilograme și cu multă lene de când m-am ales cu minunea blondă în viața mea, asta nu mai vorbesc. Nu cu multe kilograme, ce-i drept, căci înainte de a-i da naștere eram genul “scândură”. Ei, m-am mai împlinit pe ici, pe colo, dar unele depozite s-au pus mai mult pe ici decât pe colo. Trebuiau, deci, eliminate. Ceasul Toate premisele erau acolo, dar aveam o problemă. Îmi trebuia un gadget, ceva care să-mi monitorizeze progresul. Să mă monitorizeze, să mă organizeze,...

Te iei la trântă cu virusul? Ai parte de mobilitate gratuită...

Prin întunericul pe care l-a lăsat în urmă pandemia, se văd ici-colo câteva raze de lumină. E înduioșătoare concentrarea de forțe ale binelui care s-au activat în aceste vremuri, precum și speranța că nimeni nu va fi lăsat pe dinafară. Aud în fiecare zi că tot mai multe ONG-uri și fundații specializate se implică activ în lupta cu virusul și sunt sigură că doar așa, luptând împreună, putem reuși să ne întoarcem la viața dinainte, pe care abia acum o apreciem la adevărata valoare. În sprijinul acestor ONG-uri în fața cărora îmi ridic pălăria, a sărit echipa Autonom, care a decis să puna la dispoziție pentru închiriere gratuită (timp de 3 luni, cu posibilitatea de prelungire) mașini din flota Autonom din toată țara. cei interesați ii pot contacta pe adresa de e-mail help@autonom.ro sau la numărul de telefon +40 747 277 610;beneficiază de flotă variată: de la autoturisme și SUV-uri, la van-uri pentru transport marfă și pick-up-uri;atât pentru siguranța colegilor noștri, cât și a clienților noștri am luat următoarele măsuri de prevenire împotriva COVID-19 în Autonom: După fiecare preluare/transfer, mașinile sunt dezinfectate, acordându-se o atenție deosebită tuturor mânerelor, volanului, bordului, schimbătorului de viteze și portbagajului.După dezinfectare, fiecare mașină de închiriat rămâne obligatoriu timp de minimum 24 de ore în parcare, pentru neutralizare, înainte de a fi predată unui alt client.Mașinile preluate de la clienți în regimul D2D (door-to-door) sunt dezinfectate înainte de preluarea de la client și încă o dată la sediul Autonom, înainte de predare. Ulterior, recomandăm ca mașinile să rămână neutilizate de către client timp de 24 h de la predare.Toate cheile mașinilor, precum și documentele auto, sunt dezinfectate și neutralizate înainte de a ajunge la următorul client.Șoferii noștri au primit numeroase informări, precum și mijloace de protecție (dezinfectant pentru suprafețe, măști de...

Ești în drepturi, ești în cărți...

Nu sunt șoferiță și, cel mai probabil, nici nu voi fi vreodată. Dar copilot da, sunt. Și nu orice copilot, ci unul care comentează, atenționează, dă sfaturi. Genul de copilot mega enervant, ați ghicit. Care, dacă ați luat o curbă prea strâns nu vă cruță sau, dacă n-ați semnalizat în intersecție vă va aminti și peste un an de asta. Pe scurt, unul pe care nu vi l-ați dori pe scaunul din dreapta. Faptul că nu sunt și nu am nici cea mai vagă intenție să mă fac șoferiță nu mă împiedică însă să mă documentez și să-mi fac strategii, mai ales pentru situațiile limită în care poți să te trezești cât timp ești pe șosele. Mai ales când ești copilotul unui șofer care abia și-a luat permisul de un an de zile. Așa că mi-am făcut temele, m-am documentat pe tot ce ține de asistență rutieră. Am reținut și un număr de telefon și, ca să-l țin minte mi-am pus în funcție toate asociațiile logice de care e în stare biata mea minte de femeie, care trage mai degrabă spre stânga. Spre emisfera stângă, aia cu creativitatea și cu gândirea haotică. Așaa. I’m gonna spell it. Zero. De la zero griji căci, odată ce suni, ai parte de asistență rutieră 24/7 în România și în Uniunea Europeană. Pfuu, deja mi s-au dus primele broboane de sudoare de pe frunte și respir mai liniștită. Doi. În doi e mai bine, uite, de exemplu soțul meu nu e singur în mașină, suntem doi. Sunt și eu aici să comentez, să mai zic una-alta. Unu. Fizic suntem doi, dar suntem ca unu’. În momentele de cumpănă, unul vine cu soluția salvatoare. Adică eu! *Psst, să nu-i spuneți că v-am zis. Nouă. Nouă ne place să fim...

Ce ție nu-ți place altuia nu-i face (la cumpărături)...

Nu stiu alții cum sunt, dar mie îmi pare că am aterizat de câteva săptămâni într-un film SF. Lumea largă pe care o știam a devenit dintr-o dată infim de mică, oamenii au devenit mai suspicioși, iar canapeaua din living a devenit partea esențială a vieții mele. Poate de aceea am și ajuns să o curăț și să o aspir zilnic. Planurile de călătorie, de festivaluri, de vizitat prieteni și rude au căzut unul câte unul, ca într-un joc de domino, lăsând loc unui univers în care răsună vocea mediei. Este totuși ceva bun în toată povestea asta? Mai mult ca sigur! Mă raportez doar la mine, nu-mi permit să vorbesc în numele tuturor. Faptul că stau în casă atât de mult înseamnă automat mai mult timp cu mine. Mai mult timp de meditație, de rugăciune, de introspecție. Timp în care mi-am dat seama că nu sunt invincibilă, că viața se poate termina oricând, așa că am ajuns să apreciez altfel cafeaua de dimineață, razele soarelui care se streacoară spre seară pe balcon (slavă Domnului că nu l-am închis), jocurile de sufragerie cu fetița mea, conversațiile pe skype cu părinții. Cum era înainte la cumpărături Ne porneam toți trei: eu, soțul, micuța Iris. Ne îmbrăcam frumos dar lejer, ne echipam cu rucsaci în care să îndesăm de-ale gurii, ne amestecam printre oameni, puneam mâna pe legume, pe fructe, ca să le găsim pe cele mai rotofeie și mai fragede. Iris hălăduia printre rafturile supermarketului cu șuvițele ei de culoarea mierii, se agăța uneori de câte o pungă de bomboane și nu i-o mai puteai smulge decât cu adevărate strategii de distragere a atenției. Dacă se întâmpla să ne întâlnim cu un cunoscut, și de obicei se întâmpla, căci ne făceam cumpărăturile în cel mai...

Chakra mea cu chakra ta ne vor duce undeva...

Era o zi ca oricare alta. Așa credeam eu, cel puțin, în dimineața aceea. Aveam să aflu, mai târziu, că era o zi ca niciuna de până atunci. Dar eu, înarmată doar cu vechiul meu cristal Lapis Lazuli, mă strecuram inocentă printre oameni, pe potecile înguste, creionate parcă de un desenator uriaș, prin iarba deja călcată. Întreaga incintă a festivalului era în așa fel proiectată încât să te simți ca o mică Alice în țara minunilor, de la panourile cu leduri luminoase, caruselul uriaș care-și arunca umbra peste oameni, zecile de tarabe așezate strategic să te îmbie cu aromele gogoșilor și ale clătitelor și, mai ales, castelul care, în ciuda forfotei de festival, își păstra aerul misterios. Ca la douăzeci de ani Mă îndrept cu foamea în gât spre o tarabă. O aleg pe cea cu coada cea mai mică. Cel mai probabil n-or fi cele mai bune sandwich-uri, îmi spun, de vreme ce nu se prea înghesuie lumea. Dar n-are a face, mi-e mult prea foame, o să-mi iau de aici de-ale gurii. Mă postez în fața tarabei și-mi comand mâncarea. O înșfac și mă retrag la o terasă ferită, cu lăzi de bere pe post de scaune și cu butuci pe post de mese, cu câțiva copaci umbroși care te făceau să te simți dintr-o dată într-o lume la kilometri depărtare de scene, concerte și forfotă. Dau să iau prima îmbucătură când un teckel mi se încolăcește printre picioare mirosindu-mi curios sandwichul. Îmi era foame, e drept, dar și lui îi era. I-am rupt o jumătate și i-am aruncat-o la câțiva metri distanță, în speranța că mă va lăsa să mănânc liniștită. Nici gând. Teckelul își înfulecă bucata și mă trezii cu el la picioare. Când ridic ochii, un flăcău înalt ne...

O vacanță îndelung plănuită...

Aștept să se așeze zăpada, să se stingă luminițele sărbătorilor și îmi mai iau o porție de endorfine planificându-mi vacanța de vară. Așa, pe la sfârșit de ianuarie, bându-mi cafeaua într-o dimineață cețoasă, e momentul perfect pentru a-mi planifica în detaliu sejurul. La munte sau la mare? Celebra întrebare – la munte sau la mare? Îmi place răcoarea dimineților la munte, aerul proaspăt, jocul pârâului printre pietre, verdele pădurilor și albastrul cerului. Dar, sincer, mă plictisesc dacă e să stau mai mult de un weekend la munte. La mare, în schimb, e altă poveste. Acolo e POVESTEA. Marea e dragostea mea. Prima dată am fost în clasa a unsprezecea, cu mama și o prietenă de-ale ei. A fost de vis, deși mă puneam la somn la 10 seara și la 7-8 eram deja pe plajă. Briza, tivul spumos al valurilor, cerul senin peste marea învolburată, erau de ajuns ca să fiu fericită. De atunci, rar am “sărit” vreun an în care să nu vizitez marea. Am mers cu un grup de prieteni, am căutat cazare Vame Veche, n-am găsit nimic la banii noștri, așa că ne-am îmbătat și am dormit în cort, la întoarcere am dormit pe culoarul trenului, cazând ca secerată pe rucsacul plin cu boarfe, apoi am mers cu fetița de 10 luni și cu soțul la Olimp, în alt an am fost la o petrecere de burlăcițe la Mamaia. De fiecare dată a fost altfel, cu sau fără viață de noapte, cu sau fară jocuri de cărți, cu sau fără străbătut cu trenul, la cușetă, jumătate de țară. Dar marea a fost de fiecare dată la fel. Fabuloasă. Cum mă pregătesc de sejurul mult visat De când eram de-o șchioapă eram genul de om care-și făcea temele din vreme, cu conștiinciozitate....

Visul unei extraterestre...

“Viitorul aparține celor care cred în frumusețea viselor lor”. Eleaonor Rosevelt Se așeză cu capul ei aproape triunghiular, de o paloare verzuie, pe pernă, și pleoapele străvezii aproape că se închiseră peste ochii negri, cu pupilele dilatate. Nu, nu se pusese încă la somn, era abia ora amiezii, era însă răgazul ei de visare. Era momentul acela al zilei când, după masa frugală, își recapitula pașii pe care îi avea de făcut pentru a-și îndeplini visul. Nu era nici pe departe o visătoare, ci mai degrabă își aborda metodic, pas cu pas, etapele. Dar visul îl avea, era acolo, încrustat în ființa ei, proiectat în minte, vizualizat în cele mai mici detalii și aproape aievea. Pământenii și-au dorit dintotdeauna să cucerească spațiul, să întâlnească extratereștri, să le fure știința, să-și depășească situația, se gândi ea. Cine și-ar fi închipuit că undeva, în galaxie, o mică extraterestră visează la viața unui pământean? Sătulă de clădirile scânteietoare, boltite, ca niște hale din cristal, o extraterestră visează la o casă adevărată, aerisită, curată, perfect integrată în natura în mijlocul căreia e amplasată. Nu-i trebuia un dicționar de arhitectură ca să și-o imagineze. Îi erau de ajuns câteva case pe care le văzuse pe pământ, din elementele cărora, ca într-un puzzle, își compusese în minte imaginea casei de vis. De mult își alesese locul. Undeva în Transilvania (nu-i era frică de vampiri), la marginea unui sătuc de munte, una dintre acele case cu consum aproape zero. Va fi ferită de privirile și de întrebările sătenilor, la liziera unei păduri de mesteceni. Ce mult îi plăceau mestecenii! își aminti. Cu scoarța lor în nuanțe de alb și gri, care se întrepătrund ca într-o pictură, cu frunzele care strălucesc verzui sub razele soarelui! Lângă o asemenea pădure ar fi amplasată...

Alimentele sănătoase, vedetele cămării noastre...

Ne perindăm printre rafturile supermarketului, pășind pe culoarele luminate, cu aerul condiționat răvășindu-ne șuvitele. La raionul semințe, fructe uscate, produse bio nu eram decât noi, în timp ce puțin mai încolo, la șunci și brânzeturi, lumea mai că se călca în picioare. Eram fericită că pot să cutreier în liniște printre rafturi, să citesc ingrediente și proporții, ba chiar sugestii de rețete pe unele ambalaje. Liniștea nu dură însă mult. Mă privi cu ochii lui migdalați și neîncrezători: -Serios acuma. Chiar ai nevoie de toate semințele astea? -Vrem să trăim mai sănătos, corect? Parcă așa suna rezoluția de an nou. -Suntem în martie, cine mai ține minte rezoluțiile din ianuarie? Mai ales la ce nebunie de an am nimerit, făcu el. -Tocmai de aia, trebuie să ne ținem de plan. Contează enorm ce mănânci, știi doar. E și recomandarea medicului să faci ceva și să reduci colesterolul. -Începe cu dieta, dacă nu vrei să începi direct cu medicația, așa s-a exprimat domnul doctor. Imagine via Unsplash.com, realizată cu Canva -Exact, mă bucur că ți-au rămas întipărite în minte cuvintele astea. Va trebui să ne echipăm cămara. Oricum, deocamdată în afară de borcanele de murături și de zacuscă ale maică-tii, cam bate vântul. Ceea ce urmează să cumpărăm trebuie să ai oricând în cămară, indiferent de vremuri. Voi începe cu câteva pungi de caju crud. Știi că ador să ronțăi caju când mă uit la serialul preferat. Unde mai pui că e bogat în magneziu, fosfor, cupru, zinc, acid oleic ș.a. Trebuie să ne meargă mintea brici, iar cajuul “ne ajută să menținem activitatea cerebrală la cote maxime, ne scapă de migrene, tensiune arterială și probleme respiratorii”. Sursa: DriedFruits.ro -Foarte bun, mai ales în sos pesto, admise el. Dar tre’ să luăm și niște năut bio. Știi că mie îmi...

Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face (cadou)...

Am atâtea mărunțișuri inutile prin casă, încât săptămâna trecută mi-am cumpărat o comodă. Cadouașe primite de la diverse magazine, farmacii, chestiuțe menite să mă fidelizeze, care însă au sfârșit prin a mă enerva la culme. De ce nu le-am aruncat pur și simplu? Pentru că sunt nou-nouțe, cele mai multe stau cuminți în ambalajul lor, strălucitoare și foșnitoare. Să le dau mai departe n-am îndrăznit, pentru că sunt absolut inutile. Așa că am ales să le țin în ideea că cine știe? Poate când va mai crește fetița se va juca cu ele, poate când va veni arșița și voi avea nevoie de ventilatorul USB de laptop, poate când voi fi babă voi purta broșa aceea din tinichea, în formă de fluture, pe care am primit-o de la o farmacie. Ce a făcut în schimb consumerista de mine? Exact, a mai cumpărat ceva. Comodă, să am spațiu de depozitare. Că cine știe, poate mai primesc niscaiva cadouașe. Dar gata, trebuie să sparg cercul! Încă de când eram de-o șchioapă și mă holbam la revistele de benzi desenate, îmi doream să mă fac super erou. În sfârșit am ocazia să fiu. Voi fi #SuperErouToday și voi nimici câteva mituri care s-au aciuiat pe-aici, prin marketingul comunitar, de ceva vreme: 1.Marketingul se face oricum și oricând, orice cadou e binevenit, că doar românului îi plac mocăciunile.   Fals. Românul a început și el să se cizeleze, să aibă standarde mai înalte. Dacă primește cadouașe din partea anumitor antreprenori sau publicitari, o face mai mult de politețe, dar simplul fapt că-i oferiți ceva total inutil și de proastă calitate nu înseamnă nimic. 2. Dacă e foșnitor, strălucitor și are fundă, e bun de dat. Fals, din nou. Cadoul trebuie să aibă un design deosebit, să fie creat...

Amintiri de drum lung...

Sursă foto: Autogedal.ro Se uită la ea cu coada ochiului: era atât de firavă și cum stătea acolo, rezemată de stâlpul din curte, ziceai că mai are puțin și se dărâmă. Era o semicursieră, de aici și statura plăpândă, iar Traian, stăpânul, o lăsase acolo de vreo trei zile, fară să se sinchisească să o ducă în garaj. Deși, la cum ploua în fiecare zi, nu cred că-și va scoate prea curând bicicleta la plimbare. Îi era milă de ea: atât de plăpândă și fragilă și scoasă afară din curte din an în Paște! Spre deosebire de ea, robustă și compactă, cu motor și scut, ca să fie alături de stăpân la bine și la greu. Ca într-o căsnicie, ce mai! -Iarăși o zi mohorâtă, sparse semicursieră tăcerea, de parcă i-ar fi ghicit gândurile. -Mda, se pare că și azi o să rămâi la vatră. Aă, scuze, n-am vrut să sune așa, încercă Skoda Octavia să o dreagă. Cel mai probabil vom rămâne amândouă aici, ca două vechi tovarășe ce suntem. -În zile ca astea, trebuie să recunosc, tu ești norocoasa dintre noi două, admise semicursiera cu un oftat. Eu mă strecor mai ușor în trafic, dar tu vii la pachet cu confort și protecție de vreme rea. Tu ai caroserie, dar eu las vântul să bată prin păr. Tu ai volanul ușor de manevrat, eu un ghidon de toată frumusețea. -Ei, mai încet cu comparațiile. Adu-ți aminte că de multe ori tot eu te car în spate și pe tine, se oțărî mașina. Mai ții minte astă vară, când stăpânul ne-a luat în vacanță la Moeciu de Sus, când tot drumul ai stat frumos în suportul de biciclete? -Daa, a fost foarte confortabil pentru mine, își aminti semicursiera cu un scârțâit de roată...

Călătoriei îi șade bine cu tehnologia...

Dacă ar fi să îmi lipesc o etichetă pe frunte, aș scrie Nomad by nature, vorba englezului. Sunt norocoasă să trăiesc în Europa, să am libertatea de a călători. Stiu, vă gândiți că sunt nițel defazată. Adevărat, dar situația cu COVID-19 nu va dura o veșnicie, și în curând se vor deschide din nou granițele spre orice destinație va dori inimioara mea. Între timp, stau în casă și îmi fac stocuri. Nu, nu de mâncare. De soluții tehnologice care să-mi facă viitoarele vacanțe și mai frumoase. Înainte să vin cu mica mea listă de accesorii esențiale de călătorii, vreau să subliniez un lucru. Arthur C. Clarke spunea că “O tehnologie suficient de avansată e echivalentă magiei”. Eu spun doar atât: se fac mult prea multe diferențieri între tehnologie și umanitate. Ei, tocmai aici e miezul: tehnologia trebuie să vină în sprijinul omenirii. Nu e loc de conflicte între una și alta. Tehnologia e aici să ne facă să mărim ochii de uimire. E aici ca să ne dezvăluie noi universuri, noi imagini și rezoluții. E aici să ne dezvăluie cât de mult putem noi, oamenii, visa. Imagine realizată cu Canva.com Ești stresat și copleșit? Să călătorim un pic! Dacă nu se poate-acum, Până nu se face lumea scrum, Putem călători virtual, Tre’ să dai doar pe-un canal, Sau să te pui la un joc, Să învingi, să ai noroc, Pe tărâmuri virtuale, Să te poarte, și-n rafale La shootere să împuști, Si apoi să faci un țuști De pe scaunul gaming sari, De la senzațiile tari. Direct in sufrageria, Unde-ți mufezi căblăria, Căci ai accesorii cool Pentru un sezon mai full De gaming și relaxare, De antren și vizionare. Facebook | Spacer Ei, fie că ne încingem la un joc, cum fac unii prieteni...

Femei, vârste și bucătării...

Madlena lui Proust. Mânecile suflecate ale bunicii și fața ei roșie de la aburii din bucătărie. Mâinile mamei, pline de făină. Formele de prăjituri pe care le apăsam pe blatul mesei până făceam bătături. Vechile ustensile de bucătărie ale bunicii, aliniate pe categorii, fiecare agățată în cuiul aferent, strălucind în soarele dimineții. Toate aceste amintiri dragi au un filon comun: bucătăria. Hai mai bine despre copilărie să vorbim Imagine realizată cu Canva Încă de când eram de-o șchioapă îmi amintesc că mă credeam ajutorul de nădejde al bunicii într-ale bucătăriei. Bine, la drept vorbind, cred că mai mult o încurcam în încercarea mea de a-i arăta că, deși mai în miniatură, eram și eu o gospodină în toată puterea cuvântului. De fapt, pe lângă faptul că o încurcam, mă încurcam și pe mine. Între fustele ei. Îmi dădeau întotdeauna lacrimile de la mirosul de ceapă proaspăt tăiată, dar înduram cu stoicism, mai ales când zăream și în ochii bunicii, care era om mare, aceleași lacrimi. Dar cel mai mult îmi plăcea când făcea turtă dulce. Luam formele de prăjituri și le apăsam pe aluatul întins de bunica, pe urmă luam resturile de aluat rămase printre forme, le remodelam și le puneam și pe ele în forme, și tot așa, până ne ieșeau aproape o sută de turte. Bunica, atentă ca întotdeauna, mi-a cumpărat un set de veselă pentru copii, așa că aveam farfurioara mea cu margini ondulate, un set de tacâmuri cu personaje din desene animate, o cană cu un pisoiaș pe-o parte și c-un ghem pe cealaltă și un bol fuchsia, din porțelan. Îmi plăceau tare mult, dar tot mă fascinau oalele imense ale bunicii, din care ieșeau mereu aburi, căci fie gătea pentru noi, fie făcea lături pentru porcul Ghiță. Când învârtea...

Unde am parcat, o casă am și proiectat...

Mă tot uitam pe geam, dar nimic nu prevestea terenul de la marginea pădurii, la limita dintre intra și extravilan, cu utilități pe-aproape și cu carte funciară curată despre care scria în anunț. Treceam în schimb printre niște blocuri atât de apropiate unele de altele, încât puteai, din livingul personal, să-i schimbi canalul TV vecinului din blocul de vizavi. “Iar un anunț mincinos, nimic neobișnuit”, mi-am spus. -Mai avem mai puțin de 2 kilometri, mă anunță soțul, de parcă mi-ar fi ghicit gândurile. -Super, că deja m-a apucat iar foamea, îl anunț mângâindu-mă pe burta umflată ca un balon. -Ia niște apă, mă îmbie el. Îmi întinse sticla și mă privi cu ochi mari cum dau mai bine de jumătate pe gât. Hei, mai încetișor, n-avem toaletă publică pe-aici, remember? M-am oprit instant din băut, deși la ce sete aveam, aș fi dat-o gata în următoarea clipită. Noroc că peisajul se schimbase de-acum și în locul blocurilor înghesuite răsăriseră niște păduri semețe de toată frumusețea, de o parte și de alta a drumului. -Suntem în sat Tăuți, județul Cluj, mă anunță soțul imitând tonul celor care anunțau stațiile de tren. Trasei aer în piept, se simțea aer de pensiune deja, deși abia ce lăsasem în urmă Floreștiul cel aglomerat. Trecem în viteză pe lângă o mănăstire, apoi o cotim pe o ulicioară parțial asfaltată, străjuită de case micuțe, care o lua în sus. Noroc că avem motor 4X4. -Doamne, ce schimbare de peisaj! Parcă am fi ajuns pe dulcele plai mioritic, aaa, uite, și o turmă de capre. Ce mai, e ca într-o poveste. Uite, și la ăsta micu’ îi place. Îmi țin mâinile pe burtă și simt niște bocănituri moi dinăuntru. Ți-aș pune mâna pe burtă să-l simți și tu, dar mi-e că...

Je ne regrette rien

Alege o slujbă. Alege o carieră. Alege familia. Alege un televizor al naibii de mare. Alege maşini de spălat, automobile, compact disc players şi deschizătoare de conserve electrice. Alege sănătatea. Colesterol redus şi asigurări dentare. Alege dobânzi fixe, plăţi amortizate. Alege-ţi o casă. Alege-ţi prietenii. Alege o îmbrăcăminte comodă şi bagaje asortate. Alege un apartament închiriat cu trei camere lângă o grămadă de fabrici nenorocite. Alege statul pe canapea uitându-te la emisiuni care îţi doboară mintea şi sufletul, îndopându-te cu porcării. Alege să putrezeşti până la sfârşit, urinând într-o casă mizerabilă, nimic mai mult decât o jenă în plus faţă de progeniturile egoiste şi perverse pe care le-ai făcut ca să nu fii singur. Alege viitorul. Alege viaţa. – ăsta era îndemnul lui Renton din Trainspotting. Să alegem, mai ales, ce facem cu viaţa, zic. Ce poți face ca să spargi rutina? Simplu. Experimentează viața! Chiar dacă te lovești uneori cu capul de pragul de sus, s-ar putea să ai surpriza ca, după o vreme, să-ți dai seama că o experiență negativă se poate transforma într-o oportunitate a ceva nou, sau, în cel mai rău caz, într-o lecție de viață. Instagram | Experimenteaza.ro Așa s-a întâmplat acum 10 ani, când îmi doream din toată inima să mă fac copywriter. Îmi plăcea cum sună, mi se părea cel mai cool job cu putință, așa că am făcut tot ce este omenește profesional posibil ca să obțin acest job. M-am angajat la cea mai cea agenție de advertising de pe o rază de câteva sute de hectare, și ego-ul meu era de-acum la cote maxime. De parcă mi s-ar fi brevetat prima invenție sau ceva. Ei, eram în perioada de probă, dar eu mă vedeam deja mare publicitar de seamă. Am făcut ce-am făcut, sau mai bine...

O plimbare prin bucătărie...

Cea mică se plimba cu mâinile la spate, ca un bătrânel îngândurat, de-a lungul micii insule în care maică-sa se spetea în fiecare zi cu pregătitul mâncării. Bine, “spetea” e mult spus, de cele mai multe ori gătea ceva rapid, căci punea la cale o strategie numai de ea știută, își aranja pe categorii ingredientele dinainte și le amesteca precum un magician, așa încât la sfârșit răsărea din oala aburindă, ca un iepure din pălărie, o tocăniță delicioasă, sau alteori o supă de-ți încălzea măruntaiele, sau chiar și-o prăjitură pudrată, în care găseai întotdeauna pitite câteva vișine grase. Își învârti șuvițele de culoarea mierii pe după ureche și se opri pentru o clipă: -Mami, bucătăria noastră de ce e așa…demodată? În seriale au oamenii bucătării SF, chiar dacă nu e vorba de un serial SF. Ba chiar și în desene au bucătării mai frumoase decât a noastră! -Of, Iris, chiar n-ai nici o problemă în a răsuci cuțitul în rană, oftez eu. -Cuțitul în rană? -Ei, e doar o expresie care li se aruncă acelora care nu se sfiesc să spună lucruri de un adevăr dureros. E-adevărat, bucătăria noastră a fost și ea, la vremea ei, modernă, dar anii au trecut peste ea și poleaiala i s-a dus așa că e cam prăfuită, săraca. -Avem praf în bucătărie? făcu Iris intrigată. -E tot un fel de-a spune. Ca o femeie căreia i-a trecut de multișor prospețimea din obraji și lumina jucăușă din ochi. Eh, dar oricum, observația ta e mult mai finuță decât cea a soacrei, care la ultima vizită n-a pregetat să-mi arunce, într-o doară: “Aoleu, voi beți apă de la chiuvetă?”, “Dacă de-acolo curge… “, i-am răspuns. “Păi asta de la chiuvetă e toxică, are minerale și clor! Eu beau numai apă...

Începe înc-un SuperBlog. De primăvară...

Spring SuperBlog 2020, a 20-a ediție a proiectului. Să fie o ediție rotundă, ca numărul 20, cu sume rotunde, premii dodoloațe și articole perfecte, ca un cerc. Mă înscriu și eu în competiție, de unde și acest articolaș. Va fi a treia ediție la care particip și, sper, prima la care voi participa la toate probele. Îmi doresc badge-ul de finalist SuperBlog, se-nțelege, și de data aceasta sper să nu mai capitulez pe parcurs. Tre’ să mai lucrez la capitolul perseverență, dar promit că măcar încerc. Spring SuperBlog 2020 se va desfășura în perioada 1 martie – 22 aprilie a.c. şi invită bloggerii participanți să-şi demonstreze creativitatea, să câștige recunoaștere și premii exersându-și pasiunea pentru blogging.  Hai, succes și ne...

Micul Prinț va deveni bărbat...

Porțile supermarketului se dădură la o parte, ca la un semn, și îi făcură loc unui ghemotoc de om, cu trup firav, cu ochii mari, plini de lumină, mereu curioși, prin care se vedea lumea într-un fel uimitor. Cum afară era o ploaie din acelea care părea că se prăvălesc necontenit din cer, Micului Prinț i se făcuse frig, și șuvoaie de apă i se prelingeau prin păr, scăldându-i chipul într-o peliculă lucioasă. Chiar înainte să intre în magazin se gândise că nu va mai putea înainta așa mult timp, că frigul îi va pătrunde în oase și îl va îmbolnăvi. Își uitase iarăși umbrela acasă, uff, ce zăpăcit sunt, se certă în gând. Nu-i plăcea deloc să fie bolnav. Așa că păși înfrigurat înăuntru, grăbind când putu pasul. via GIPHY Ajuns în magazin, șuvoaielor de apă le luară locul șuvoaie de lumină care izvorau din toate colțurile, din tavan, din pereți, de pe rafturi. Ledurile aruncau o lumină rece, dar nu conta, el începea oricum să se încălzească. Orice era de preferat ploii care turna cu nemiluita. Apucă să se plimbe pe lângă rafturile înalte, aliniate de-a lungul unui perete, cu mâinile la spate și cu gândul aiurea. Părea un bătrânel care se plimba prin parc, mai degrabă decât un omuleț ieșit la cumpărături. Tot patrulând pe lângă perete, făcu la un moment dat un viraj și ajunse în dreptul unei console cu scule și unelte. Arătau așa industrial, așezate frumos pe rafturile metalice, vopsite în câmp electrostatic, ranforsate și curate, încât nu se putu abține să nu le admire îndelung. Luă în brațele lui moi o mașină de găurit, o întoarse pe toate părțile, îi cercetă cheile și burghiele, citi îndelung instrucțiunile de pe cutie. Un bătrân care dădea târcoale aceleiași gondole se...

Fie iarna cât de grea, tot mai bine-n geaca mea...

Prima oară ne-am întâlnit în fața aparatului de cafea din bucătăria firmei. Zvelt și maur cum era, nu m-am putut opri să nu mă uit insistent la dinții lui, de un alb strălucitor. -Cum te numești? îl întreb mai mult de dragul de a începe o conversație. -Lionel, făcu el cu același zâmbet larg. -Cum? Ionel? întreb neîncrezătoare. -Li-o-nel, silabisi el, și sunt din Africa. -Era amuzant să te fi chemat Ionel și să vii din Africa, chicotesc eu. Asta a fost primul impact. O săptămână mai tărziu, ne plimbam împreună pe bulevardul central al orașului, colindând magazinele de haine. De fapt, mai degrabă alergam decât colindam, căci Lionel avea un pas sprinten și lung, încât abia puteam să mă țin după el. L-am luat ca să ne facem o idee – ce i se potrivește, ce texturi și ce culori îi plac, ce proporții îi vin cel mai bine. Cumpărăturile serioase de pulovere bărbați, paltoane, jeanși, încălțăminte, inclusiv cizme de iarnă și ce mai trebuia la casa omului, tot de pe Answear urma să le facem, adică, ați ghicit, de pe canapea. -Știi, aici la noi sunt ierni grele, noi le suportăm cu stoicism, dar ție îți va părea că e de două ori mai frig, l-am prevenit. Mai e puțin și-o să te convingi pe pielea ta. Dacă tot m-au desemnat colegii să fiu noul tău ghid în materie de modă, n-avem ce face, trebuie să te înfofolim. -Da, da, făcu Lionel, deja simt frigul până la oase, vreau haine cât mai călduroase, dar cu stil, zâmbi el. -S-a făcut, vom alege un outfit pentru fiecare zi a săptămânii, îmi frec eu mâinile. Știi, nu-mi displace deloc postura asta, de consultant fashion, îi mărturisesc. Uite, pentru ziua de luni, care e așa...

Vacanțe de ieri și de azi...

Până să mă dezmeticesc eu, mă și trezii că un turist înalt și slab, cum erau toți din jurul meu, îmi trage un capăt de cearceaf la o parte, ca să-i facă loc cearceafului sau. Mi s-a părut dovadă de nesimțire supremă, așa că nu m-am putut opri să nu-i arunc: -Dar bine, dom’le, du-te la Mamaia Nord dacă n-ai loc aici printre noi, ăștia…muritorii. Cum iți permiți să-mi dai cearceaful la o parte? -Dar dumneata unde te crezi, să vii cu ditamai cearceaful, să ocupi două locuri? Nu vezi ce aglomerație e aici? Mă uit în jur și trebuie să admit că omul are dreptate. Îmi amintesc că am aterizat cu mașina timpului în vara lui ’85 la Costinești, așa că îmi explic și faptul că turiștii și turistele sunt toți slabi. Mâncau salam cu soia, ăla nu prea îngrașă, ce-i drept. -Eh, dacă tot v-ați așezat, mai mult sau mai puțin abuziv, lângă cearceaful meu, ia să vă povestesc eu câte ceva despre vacanțele din viitor. -Doar n-o să-mi spuneți că sunteți din viitor acuma, mă întrerupse vecinul de cearceaf. -Bine, hai să zicem că sunt din alta țară, ok? -Așa mai vii de-acasă. A, de la aeroport, făcu omul. -Daa, în țara din care vin eu, vacanța de vară arată cu totul altfel, încep eu N-oi fi eu cea mai „umblată” creatură, dar pe ici pe colo, și anume prin punctele esențiale m-am preumblat și eu. Uite, vara trecută, de pildă, am fost în vacanță în Lefkada, în Grecia. Am căutat înainte, în zilele cu mai puțin de lucru la birou, prin niște oferte Early Booking, am ales destinația la un preț super avantajos, poți ieși cu până la 25% mai ieftin, îi trag eu cu ochiul. Omul nu pare prea...

Regatul meu pentru un CR-V Hybrid...

Iris era bălaie și curioasă. De când se făcuse de-o șchioapă, avea din ce în ce mai multe întrebări de întrebat, se scărpina din ce în ce mai des la ceafă, deranjându-și zulufii aurii, după care începea pe glasul ei cântat: -Dal bine, mamă, dal de ce… Și de aici povestea putea continua la nesfârșit. Cel mai greu era seara, când lui Iris nu-i trecea nici prin cap să se culce pur și simplu. Neh, mintea ei iscoditoare părea să fie mai activă ca oricând, scormonind în fiecare cotlon după câte o explicație, după încă o poveste. Așa s-a întâmplat și în seara asta, când Iris, stând în lotus în așternuturile ei cu ponei albaștri, m-a întrebat: -Mami, nu-i așa că îmi zici și în seala asta o poveste flumoaaasă? -Bine, fac eu oftând, ți-o zic pe aia cu frații porcușori, vrei? -Nuuu, aia o știu pe dinafală. Nu vleau nici polcușoli, nici scufițe, nici Hansel cu solă-sa! Vreau o poveste nou-nouțăăă, bătu ea din picior. -Uff, crezi că așa, pe loc, se fabrică poveștile? Cărțile cu povești le-am epuizat de mult. Presupun că nu-mi rămâne decât…să-mi pun mintea la contribuție. Poate-poate adormi și tu odată, zic în sinea mea. Trag aer în piept și încep pe un ton egal, molcom: -Erau odată un împărat și o împărăteasă. Erau tineri și frumoși, și trăiau într-un regat îndepărtat de lumea dezlănțuită, pe un vârf de munte, lângă un lac în care se reflectau soarele și luna, și pădurea de brazi care împungea cerul. -Mamă, dal de ce s-au izolat așa de lume? mă întrerupse Iris curioasă. Ei nu tlebuiau să mai mealgă la magazin după una-alta? via GIPHY -Ba da, pișpirico. Mergeau și la magazin, sau mă rog, făceau troc cu gheonoaia sau cum și-or...

Seară cu iele

Era o seară ca oricare alta. Atâta doar că vara se insinuase atât de adânc în păduri, încât verdele întunecat al frunzelor și ierburilor făcea ca greu să poți distinge un luminiș printre copaci. Noroc cu nasul de copoi bătrân al lui Otto, golden retrieverul meu cu ochii ca două bile de ciocolată, care-și găsea oricând drum prin orice desiș. Realizat cu Giphy.com -Hai, Otto, hai că ne-am cam întins. Uite, aproape s-a lăsat noaptea și noi tot prin păduri hălăduim. Otto grăbi pasul, parcă înțelegându-mă, măturând cu blana lui de culoarea mierii firele de iarbă, și mușchii, și crengile căzute. La câțiva pasi în față, un luminiș ce părea scăldat într-o ceață strălucitoare. Îndepărtai cu vârful bocancului o creangă uscată, să nu fac zgomot când calc pe ea pentru că, prin ceața din luminiș mi se păru că văd…. dar ce zic eu, chiar văd niște iele, făcând horă în jurul unui stejar bătrân. Să vezi că am nimerit într-o poveste, îmi zic. Mi se pare că visez, mă uit la Otto, care s-a oprit și el cu un picior în aer, ca hipnotizat. Ielele își continuau neobosite dansul, ținându-se de mâini și alternând piciorul pe care-și lăsau greutatea. O fi vreun ritual de-al lor, îmi zic. Pe când mă uit eu așa la ele, ca hipnotizata, numai ce-o văd pe una dintre iele că se desprinde din horă și se îndreaptă spre mine și spre Otto. -Vă așteptam, mă luă ea în primire, dându-și o șuviță rebelă, deranjată de dans, după ureche. Haideți, cu îndrăzneală, pășiți în luminiș. Ne apropiarăm toți trei de adunătura de iele, care se așezaseră acum la baza stejarului și preparau un decoct în ulcele de lut. -Pot să văd și eu ce preparați? le întreb curioasă. -Sigur,...

Cel mai inspirat cadou...

Cea mai bună prietenă e ca o carte deschisă. Mai ales dacă o știi de pe vremea când erați două puștoaice, pășind în tandem spre liceul din centrul orașului, cu ghiozdanele atârnând de un umăr, ca să fie mai chic. Mădălina avea ochii mari și verzi, cu câțiva stropi roșii în jurul irișilor, de-i ziceam că are ochii roșcați, Mădălinei îi plăceau filmele polițiste, Mădălina era sigură pe ea și mereu veselă și pusă pe șotii, Mădălinei îi plăcea să urce uneori pe munte și să rămână acolo, pe spate, în iarbă, privind pur și simplul cerul ore în șir. Imagine realizata cu Canva.com La una dintre aniversările ei, i-am adus cadou un izopren. Am știut că era încântată de el în momentul în care l-a strâns la piept și stropii roșcați din ochi au prins a licări. Mi-a povestit peste câteva zile la ce l-a folosit. A început așa: – Uniți în cuget și-n simțiri, părinții de pe toate meridianele par să-și spună la unison același lucru. Când vine vorba despre parchet, “Las’ să scârțăie, ca să știm și noi”. Când vine-acasă aia mică, (adică moi, făcu ea dându-și pe spate o șuviță) cât de mult i se împleticesc pașii sau, culmea nesimțirii, dacă vine însoțită de vreun găligan. Părinții mei, știi doar, nu fac excepție. Acesta este și motivul pentru care nu și-au pus covor în hol nici în ziua de astăzi. Ei susțin că se murdărește la trafic intens, dar eu știu foarte bine care e adevărul. I-am lăsat să își facă damblaua și n-am mai adus vorba de covor. Știi și tu că parchetul din hol scârțăie îngrozitor. -Daa, chiar mă întrebam de ce nu-l schimbă, intervin. -Așaa, continuă Mădălina pe tonul ei cântat. Văzând eu că nu pot ieși...

M-a făcut mama spioancă...

Bine, nu din născare, dar trebuie să recunosc faptul că încă de când eram de-o șchioapă o rugam pe mama să mă ridice în brațe ca să ajung la vizor, să spionez cine vine la vecinul de vizavi când se auzea zgomot pe casa scării. Când nu era ea prin preajmă, improvizam eu ceva, dădeam la o parte pisica de pe taburet, mă cocoțam pe el și până la urmă tot ajungeam la vizor. Cel mai puțin încântată de tentativele mele de spionaj în incintă era pisica, ce-mi arunca o privire de o dușmănie cruntă, ori de câte ori o alungam de pe taburet. Se oprea brusc din tors, îmi arunca privirea aceea care însemna “N-o să ți-o iert” și se muta leneșă și posacă lângă cuptor. Se spune că obiceiurile din copilărie ne urmăresc și mai încolo în viață, atâta doar că le cizelăm și le facem să pară ritualuri de om mare. Aproape că uitasem de episoadele de sionaj din copilărie, până mai deunăzi, când m-a sunat un reprezentant al unei agenții de spionaj. -Mi-ai fost recomdată, știu că ai o memorie fotografică, că reții fețe, și date, și poți să redai cu exactitate conversații întregi, începu cel de la celalalt capăt. -Cine m-a recomandat? făcui curioasă. -Fostul tău profesor de istorie, e și el un vechi colaborator de-ai noștri. -Serios? Nu mi-aș fi închipuit. Era un domn atât de…plinuț, zisei eu încurcată. Proful de istorie era de fapt la limita obezității și gâfâia îngrozitor ori de câte ori era nevoit să se grăbească. -Eh, păi nu mai e ca pe vremuri. Nu mai trebuie să fii atlet de performanță ca să te faci spion, făcu omul pe un ton cântat. Uite, de pildă stiu că îți place să spionezi pe rețelele...

Mă simt versatilă ca o eșarfă...

Eșarfa, un accesoriu care căștigă teren, sezon după sezon. Să fie pentru senzația fină pe care mătasea o lasă pe piele, sau pentru look-ul luxos, profesional, pe care îl conferă oricărei ținute? Oricare ar fi secretul succesului ei, cert este că eșarfa a devenit un accesoriu de top în sezoanele reci, dar, mai nou, și în sezoanele calde. Eu sunt chiar în faza în care îmi caut eșarfa potrivită, și mă orientez, ca orice femeie, după culoare. La o cămașă roșie, aleg o eșarfă pe culoarea ambrei, la una neagră, aleg o eșarfă gri, iar la o cămașă maro, cea mai potrivita eșarfă vă fi pe tonuri camel. Am găsit una perfectă pe Meli Melo. Esarfa din matase via Meli Melo Fină și în degrade, eșarfa îmi va pune în evidență tenul încă bronzat și e atât de versatilă încât se potrivește cu orice culoare. Odată ce am ales-o, o leg cât mai fantezist, în funcție de împrejurări. Contrar aparențelor, eșarfele business sunt mai ușor de găsit decât cele casual. Asta pentru că, de regulă, costumele business sunt pe tonuri neutre, așa că poți alege o eșarfă de aproape orice culoare. Tot legat de culoarea potrivită, dacă te-ai bronzat sau dacă ai un ten măsliniu, îl poți pune în valoare cu o eșarfă deschisă la culoare. Imagine realizata cu Canva.com Chercher le style, acesta pare a fi dictonul iubitorilor de modă de pretutindeni. Cum însă să te îmbraci cu stil nu ține nici de câți bani ai în portofel, nici de cât de mult colinzi mall-urile, trebuie să ai în vedere câțiva pași pentru a-ți pregăti terenul pentru un stil numai al tău. În primul rând, nu ține cont prea mult de părerea celorlalți atunci când iți alegi outfiturile. Fii sincer cu tine și recunoaște că foarte puțini oameni...

Un accesoriu cât toate discursurile motivaționale...

Pe vremuri urmăream cu interes discursurile motivaționale. Aveam câțiva speakeri preferați, pe care îi puneam pe repeat pe YouTube, îmbătându-mă de marasmul a ceea ce credeam la vremea aceea că e descoperirea de sine. Încrederea în mine a fost întotdeauna un teren minat: când mă îndepărtam prea mult, deveneam umilă și neputincioasă, când mă apropiam, deveneam arogantă și nesuferită. Mi-a fost greu să găsesc un echilibru, să ajung la încredea de sine aceea așezată, care te face să treci demn prin orice situație. Am observat că funcționează de fiecare dată o schimbare de look. Îmi dă încredere, pe termen scurt. Problema e că nu-mi pot schimba zilnic look-ul, sunt eu cameleonică, dar nici măcar simpatica reptilă nu-și leapădă pielea așa des. Am găsit însă ceva care să-mi întregească în mod fericit stilul. Un accesoriu care a încântat generații și generații, care a fost dăruit ca semn de prețuire, care a fascinat și ademenit, începând cu vechile ceasuri de buzunar, care ieșeau cu eleganță din buzunarul domnilor, la capătul unui lanț de argint. via GIPHY via GIPHY Da, am găsit ceasul perfect pentru stilul meu. Din colecția de ceasuri de damă am ales un Citizen, model Citizen TITANIUM EW2470-87E Eco-Drive, cu ecran safir și cu carcasă din titan, cu un design minimalist și curat, rezistent și creat din materiale premium. L-am găsit în locul preferat al iubitorilor de ceasuri și totodată locul de întâlnire al brandurilor originale și  al accesoriilor pentru ceas – pe Watchshop.ro. Cu câțiva ani în urmă eram fascinată de ceasurile de damă Fossil, acum mă atrag cele cu mecanism japonez, cum este Citizen. Cum stilul meu e mai mult clasic, cu accente casual, un asemenea accesoriu ar fi piesa de rezistență a ținutelor mele. Sursă imagine Watchshop.ro Un pulover pufos e...

Oameni care te inspiră...

E atât de ușor să iubești oamenii! Mai ales dacă nu ai un cățel. Oamenii sunt frumoși. Oamenii sunt creativi. Oamenii sunt calzi. Oamenii sunt acolo ca să te inspire. Așa este și ea – Alicia Vikander, femeia care a reușit să-l îmblânzească pe rebelul Michael Fassbender. Delicată și expresivă, păstrându-și în orice situație o aură de mister extrem de sexy, actrița și dansatoarea suedeză este pentru mine un adevărat fashion icon. Fiecare apariție a ei aduce naturalețe, feminitate și senzualitate. Am urmărit-o pe covorul roșu de la premiile Oscar în 2016, când a câștigat premiul pentru cea mai bună actriță în rol secundar, am urmărit-o în ieșirile ei alături de la fel de arătosul Fassbender, am urmărit-o la evenimentele mondene, în fascinante rochii glam, am urmărit-o plimbându-se prin New York, într-o ținută lejeră. Foto via Dailymail.co.uk Cel mai mult mi-a plăcut însă apariția ei din Elle din august 2017. Același aer misterios, de data aceasta învăluit într-un outfit all black, din texturi fine, fluide. Umerii goi, ca două insule de senzulitate, pantofii Brogue, care îi dau aerul unei studente stângace, părul lejer și mai ales ochii calzi, căprui, creează imaginea unei femei magnetice. Totul pare extrem de natural și firesc, dar dacă te uiți la nota de plată a întregii ținute, îți trece prin cap că nu vei reuși vreodată să te apropii măcar de un asemenea outfit. Bluza din jerse negru – 3,400$, pantaloni evazați Céline – 1,600$, pantofi din piele marca Thom Browne – 1,190$. Un total de 6,190$. Cam mult pentru un biet muritor, nu? Foto via Elle.com Oi fi eu un biet muritor, dar câtă vreme există magazine online ca Answear, nimic nu mă împiedică să le răscolesc și să găsesc piese asemănătoare. Mi-am suflecat așadar mânecile și am...

E o simplă stare de spirit...

Nu stiu alții cum sunt, dar eu știu că am avut o perioadă în care am aflat pe pielea mea ce înseamnă să-ți intre frigul în oase. Eram studentă, stăteam în gazdă la o bătrână, și tremuram. De frig. Eu cu o prietenă, în camera de la etaj, zgribulind de frig, în timp ce bătrâna ne dădea lemne cu porția. Pentru că ne încălzeam, când aveam ocazia, cu un braț de lemne, la o sobă de teracotă ce se înălța până în tavan. Îmi amintesc că mă pitulam sub plapumă și așteptam cuminte să mi se încălzească picioarele, ca să pot adormi în sfârșit. Odată am stat așa vreo două ore și tot reci îmi erau. Am luat o bucată de cărămidă din sobă, am împăturit-o într-un prosop vechi și am pus-o la picioare. Abia așa am reușit să mă încălzesc. Ei, după o asemenea experiență, care a durat, culmea, o iarnă, altfel te uiți la certificatul energetic când vine vorba să-ți cumperi o casă. Anul trecut am făcut pasul cel mare. Mi-am cumpărat apartament. Printre primele lucruri la care m-am uitat a fost certificatul energetic. Clasa B, elegant, strat de polistiren extrudat de 13 cm, pentru pereți exteriori, 20cm pentru acoperiș și 5cm pentru padoseală. Am înțeles că la pardoselă poate diferi grosimea stratului, în funcție de adâncimea pânzei freatice. Dar cum stau la etajul 1, pardosela e suficient de caldă încât fetița mea să se joace pe covor fără să-mi fac probleme că s-ar raci. La momentul cumpărării apartamentului, nici nu știam că există conceptul de termoviziune a clădirii, care prezintă fără urmă de îndoială o situație a pierderilor de căldură la un anumit moment dat și în anumite condiții climatice: umiditate relativă, temperatura interioară și exterioară, radiație solară. Aș fi putut...

Luminile orașului din ceață...

O dimineață de noiembrie ca oricare alta, atâta doar că e învăluită în ceață. Oameni lovindu-se unul de altul, prelingându-se ca orbii pe trotuare, căutându-se degeaba cu privirea. Mașinile se perindă pe șoselele orașului, cu farurile aprinse. Căci ceața e atât de deasă încât de-abia se întrezărește ceva de la un metru distanță. S-o tai cu cuțitul, vorba aceea, îmi trece prin minte. Nici nu-mi trecu bine gândul, că în față îmi apare ca de nicăieri un bărbat înalt, cu mantie neagră pe umeri, cu o sabie lungă în teacă, o mască pe ochi, intunecată și ea, că să nu facă notă discordantă cu întreaga ținută. “Hopaaa, să vezi că e Darth Vader”, gândii. Clujul in noapte, fotografie din arhiva personala -Aveți cumva un foc? mă întrebă bărbatul. Credeam că mi-am luat bricheta cu mine, dar se pare că am uitat-o din nou. Zicând acestea, își întoarce buzunarul pe dos, demonstrativ. -Nu fumez, îmi pare rău. De fapt nu-mi pare rău, o dreg. Dar, fie-mi scuzată curiozitatea, a cam trecut Halloweenul, care e prilejul pentru care v-ați costumat în Darth Vader? -Nu m-am costumat, chiar sunt Darth Vader. Nu te gândeai dumneata că e o ceață s-o tai cu cuțitul? Ei, n-am cuțit, dar am o sabie. Daca vrei, îți arăt. -Nu, nu, vă rog! îl întrerup cu un râs nervos. Dar apropo. De unde știți la ce mă gândeam? -E simplu. 90 la sută dintre cei care trec la momentul ăsta pe trotuar s-au gândit la asta. Erau destul de mici șansele să greșesc, nu? Dar știți care e partea frumoasă cu ceața? E de ajuns să ridici puțin privirea și…luminile orașului sunt toate acolo. Centrul Clujului a fost întotdeauna locul cu cea mai mare densitate de reclame LED pe metru pătrat. Ridic...

Democrația începe împreună...

S-au scris multe povești despre democrație, dar povestea pe care urmează să o scriu nu s-a scris încă. A fost odată ca niciodată o fată tânără, pe nume Democrația. Bine, avea 30 de ani și mergea pe 31 – unii vor strâmba din nas și vor spune că nu era tocmai la prima tinerețe. Dar cum în regatul ei se trăia în medie o sută de ani, era considerată tânără și promițătoare. Avea multe verișoare cu același nume răspândite prin alte regate, dar ele erau cu mult mai bătrâne și mai experimentate, și adesea îi erau date ca exemplu de bună creștere. “Dacă la ei se poate, se poate și la noi”, îi spuneau. “Trebuie doar să prinzi putere, să înveți, să nu te lași.” Imagine realizata cu Canva.com Democrația avea o soră mai mică, pe nume Petiția Online, extrem de sociabilă și curioasă din fire, și un frate, mai mic și el, Referendum. Acesta din urmă asculta pe îndelete părerile semenilor lui, și abia după îndelungi deliberări se pronunța și el, pe o temă sau alta. Pentru aceste calități, era prețuit de mai marii regatului, și în situații în care se cerea decisă soarta poporului, era chemat la curte și consultat. Făcea așadar parte dintr-o familie bună, modernă, de vechi intelectuali. Se spune că strămoșii strămoșilor ei veneau tocmai din însorita Grecie, un tărâm liber și plin de înțelepți. Părinții ei se pripășiseră pe meleagurile noastre chiar înainte să se nască ea, după un război crâncen, în care s-a vărsat sânge și s-au articulat imnuri și crezuri noi. Democrația, așezată pe covor alături de frații ei, asculta deseori povestea aceasta, depre lupta ce s-a dat înainte să se nască ea. “Ești o ființă aleasă”, îi spunea mama ei. “pentru ca tu să exiști,...

Cu Burebista în vacanță...

Nu mi-au plăcut niciodată teoriile conspiraționiste conform cărora dacii au fost stăpânii universului, cum că ei i-au învățat de fapt pe romani latina și ei au fost nucleul spiritual al Europei. Dar pe el, pe Burebista, nu ai cum să nu-l remarci, cu profilul lui sculptural (parte și findcă figura lui din manuale era scupltată), cu pileusul lui de tarabostes pe cap, un bărbat vajnic, ce mai? Ei da, uite cu un asemenea bărbat mă văd făcând eu o vacanță în Europa. Un bărbat pe care să te poți baza că pune umărul când ți se împotmolește mașina, sau când e vorba să care cineva bagajele. Nu știu cum se face că tot în jurul mașinii mă învârt, pentru că da, e esențial s-o pregătești dacă ai de făcut un drum atât de lung. Sunt oameni care parcă s-au născut știind cum funcționează autovehiculele și când este cel mai bine să frâneze.  Alții – ca mine, de exemplu – știu că orice mașină are nevoie de un motor și de multe mecanisme ca să funcționeze, dar ce se întâmplă exact sub capotă rămâne un mare mister. Cu toate acestea, îmi plac accesoriile auto. Poate pentru că îmi place și mie să mă accesorizez. Nu mă văd plecând în vacanță fară să-mi protejez motorul de eventualele șocuri, așa că îi voi monta un scut auto. Mă și văd discutând cu Burebista despre asta: -Neapărat și un scut auto ne trebuie! -Scut, de acord, îți fac rost de unul. Avem stivă de scuturi nou-nouțe. E bine să fii pregătit de orice în vremurile astea…făcu el gânditor. -Neh, nu la acele scuturi mă refer. Le-am văzut și eu prin cărți, adevărate opere de artă, cu toate motivele geometrice, cu raze divergente, cu detalii vegetale, dar nu! Aici...

Despre modă și alți demoni...

Se spune că rămânem ancorați în stilul vestimentar de la vârsta la care am avut cel mai mare succes. Nu știu, așa o fi? Cert este că la capitolul stil vestimentar, sunt o fire cameleonică. Mi-am schimbat straiele cu fiecare vârstă pe care am trăit-o, m-am lepădat de vechile piese vestimentare, am trecut prin etape care m-au făcut să mă descopăr și, odată ce găseam noi valențe în mine, îmi alegeam noi haine, care să se potrivească cu noua ființă care devenisem. Asta a însemnat o resetare completă a garderobei, odată cu fiecare vârstă, pentru că nu sunt genul care să păstreze în dulap rochia de banchet. Pentru suveniruri, există altfel de obiecte. În timp ce scriu această postare, îmi dau seama că, de fapt, diferitele etape ale vieții mele s-au reflectat în îmbrăcămintea mea. Iată cum: Hai mai bine despre adolescență să vorbim Imagine realizata cu Canva.com Hainele, eterna poveste. O poveste care se reinventează mereu, o poveste cu final deschis, căci nu se știe niciodată ce va aduce viitorul prin cataloagele fashion. Adolescența a fost pentru mine, o eră a extremelor. Am avut și eu perioada mea rebelă, cum să nu? Nervi, muzici, prieteni, ieșiri, cărți și confesiuni. Și rock, mult rock. Ca să dau bine în gașca mea de rockeri, era o listă lungă de must-uri. Păr lung, cu șuvițe verzi sau albastre, rochii negre, lungi sau blugi skinny sfâșiați pe la genunchi, bocanci fie iarnă fie vară și da, bineînțeles, unghiuțe negre. Țin minte că am căutat o jumătate de an o geacă de piele care să-mi vină bine și pe când am găsit-o, a venit vara. Am purtat-o cu mine prin magazine și târguri și pe prietena  mea, care a rezistat eroic, cu promisiunea a o scoate la o limonadă...

Pielea fină cu vitamina C se ține Oct26

Pielea fină cu vitamina C se ține...

De când mă știu, privesc cu jind la pielea fină, imecabilă, a vedetelor. Dom’le, după ce că sunt pline de bani și de admiratori, mai au și tenul ăsta de zici că s-a zămislit din spuma laptelui. Bine, știu, majoritatea își fac microdermoabraziune, tratamente cu…îngrășământ de privighetoare și alte inovații ale industriei beauty, plus că Photoshopul e în floare, dar unele chiar au tenul acela perfect, oricât de mare ar fi zoom-ul. Era deja prea de tot să le tot văd la TV sau prin reviste, mai ales când mă uitam în oglindă și observam (n-aveai cum să nu observi) coșul acela de pe tâmplă, care se chinuia să iasă pe sub piele. Asta a fost în adolescență. Mai nou, o altă belea pe capul meu pielea mea: ridurile de expresie. Încăpățânate și parcă din ce în ce mai adânci, mai ales după un sejur la mare, mi-au dat ceva bătăi de cap. Creme peste creme, măști peste măști, până când am apelat la banala, dar noua mea super eroină – vitamina C. Întâmplarea face să fie și inițiala celui de-al doilea prenume al meu – Cornelia, așa că litera C s-a lipit de mine în mai multe feluri. CSF, n-ai CSF… via GIPHY Ei, o știam din copilărie pe drăguța de ea, vă dați seama. Pe lângă Cavit, pe care îl mâncam ca pe ciocolată, vitamina C era în top. Dulce-acrișoară cum e ea, a reușit să îmi fie aliat nu numai atunci, în anii aceia fragezi, când îmi făceam imunitatea pe spinarea ei, ci și acum, când mă ajută vizibil în lupta cu ridurile de expresie. Foto via Farmacialapretmic.ro Că este utilizată ca ingredient pentru creme hidratante și pentru creme de față, nu mai este un secret pentru nimeni. În plus, vitamina...

Vânătoarea de indicii...

Înaintez pe același traseu ca-n fiecare dimineață, bulevardul Observatorului, apoi cobor pe Viilor, pe urmă dreapta pe Caisului și, după ce mă las lătrată de câinele de la vila din colț, a doua la stânga, la numărul 3. Ce mă mână însă și-mi dă forțe nebănuite, deși ochii-mi sunt încă lipiți de somn, e amintirea aromei de cafea de la birou. Cu gândul la ea, mă si văd în clădirea cu geamuri fumurii, plasându-mi cana personalizată în locașul aparatului. Rămân așa, privind fascinată cum șiroaiele de cafea se preling în cană prin zgomot și aburi, de parcă ar fi fost o mașinărie desprinsă din era industrială. Îmi trecu prin cap că donasem o dată în viața mea sânge, o făcusem nu pentru că as fi fost vreun cetățean model, ci pentru fratele unui coleg, rănit în accident de mașină, și îmi părea că și acum, picăturile de cafea îmi înlocuiesc un gol deschis în mine, ca atunci când mă întorsesem palidă de la clinică cu un deficit de aproape jumătate de litru și își băusem cafeaua ca și cum astfel mi-as recăpăta tot sângele.     În spatele meu se face coadă: Barbir și Bogdan se bâțâiau nerăbdători de pe-un picior pe altul, cu cănile în mâini. Lui Barbir îi simțeam respirația în ceafă, răspândind damf de borhot, deși  mesteca regulamentar din gumă. De cu seară pesemne, s-a îmbătat iarăși, îmi zic, o joie clasică, ce mai!    -Am început ziua cu dreptul, mi-au trimis mail cum că am câștigat la un concurs un voucher la cinema, zice Bogdan dând din mână, ca și cum n-ar fi fost mare lucru.    -Super, felicitări, se grăbi Barbir să-i spună. Dar apropo, tu parcă erai stângaci. Ar trebui să reformulezi: “Am început ziua cu stângul”, așa să zici de acum...