Ori de câte ori îmi amintesc de ea, îmi vine în minte părul ei scurt, des și cărunt, care parcă se unduia cu fiecare vorbă, ca și cum șuvițele de păr ar fi fost prelungirea cuvintelor. M-a fascinat întotdeauna la bunica mea expresivitatea ei, era de ajuns să-și ridice nasul scurt și ascuțit, sau să arunce priviri piezișe din ochii ei verzi, că știai că ai zis ceva nepotrivit. Dar de cele mai multe ori ne zâmbea nouă, nepoatelor, ne lua de mână și ne ducea spre dulapul secret în care se găseau toate comorile lumii.
Mi-o amintesc în halatul ei maiestuos, din catifea purpurie, măturând covorul în drum spre dulapul cu minunății. Deschidea o ușiță cu o cheie pe care o avea mereu în buzunarul halatului și scotea de acolo cutia cu bijuterii. O cutie din porțelan pictat, cu o scenă victoriană, care, odată desfăcută, deșerta pe covor zeci de coliere masive, din argint, cu împletituri meșteșugite, brățări handmade, vechi, lucrate în filigran, cercei lungi de argint, inele cu pietre care străluceau în toate nuanțele curcubeului, talismane pe care, dacă le deschideai, dădeai de câte o poză îngălbenită de vreme, cu un chip de soldat.
Am tot desfăcut talisman după talisman, până să-mi dau seama că era de fapt același chip, un bărbat cu fața prelungă, cu ochii mari, întunecați, cu o mustăcioară abia mijită și cu pomeți înalți. Un chip nobil, care te marca prin tristețea din ochi și prin albeața, ca de fecioară, a tenului.
-Cine e acest domn? am întrebat-o într-o zi pe bunica.
-Oh, o veche cunoștință, murmură ea, îmbujorându-se. De fapt, ce zic, e prima mea iubire, făcu ea.
-Hai buni, povestește-ne, începurăm toate cele trei nepoate, așezate pe jos, pe covor, în jurul cutiei cu bijuterii. Aveam ochii măriți de curiozitate. Bunica își dădu seama că nu mai putea da înapoi, așa că începu:
-Îl chema Miron, era băiatul dascălului din sat, cu 3 ani mai mare ca mine. A pus ochii pe mine încă de când eram la școală, pe când venea la tatăl său, și eu mă fandoseam mereu pe lângă el, rugându-l să mă ajute la fizică. Pe care, recunosc, n-am ajuns niciodată s-o înțeleg, râse ea încurcată.
-Nici nouă nu ne place, admitem noi în cor.
-Ei, Miron înțelegea foarte bine legile mecanicii, și ca să mă facă și pe mine să înțeleg, mă ducea în beciul școlii, unde îmi făcea mici demonstrații cu butoiașe pe care le punea să se rostogolească sau cu roți de lemn pe care le învârtea pe ax. Desi n-am reușit să înțeleg, cu toate demonstrațiile lui, am început să-l înțeleg mai bine pe el. Era un taciturn pasionat de constelații și planete, dar și de toate gâdigăniile pe care le poți găsi pe pământ. Avea stivă de insectare pe care le deschidea cu emoția cu care ai deschide un vechi album de familie.
-O, ce drăguț! Avea și fluturi din aceia colorați?
-Da, fluturii erau preferații mei, își aminti bunica. Nu mă lăsa însă să le ating aripile, ca să nu li se împrăștie culoarea. Asta chiar dacă a ajuns să țină la mine. Insectele lui erau însă la loc de cinste.
-Cam cum sunt pentru tine bijuteriile acum? o întreb eu.
-Exact, făcu bunica. După ce mi-a arătat toate micile lui comori așezate pe familii și categorii, am început să ieșim la cinematograf. Ne țineam de mână în întunericul sacadat de luminile piezișe din sala de cinema și eram cei mai fericiți din lume. De pe vremea aceea a început să-mi dăruiască în fiecare an câte un talisman cu o poză de-a lui, așa că am adunat în total 4, exact cât a durat iubirea noastră. De fapt ce zic? Iubirea noastră nu cred că s-a sfârșit vreodată cu adevărat..
-Dar ce s-a întâmplat, bunico? fui eu curioasă.
-Ei, a venit vremea ca Miron să plece în armată. Era deja ditamai vlăjganul, și aveam planuri de căsătorie. Tocmai îmi înmânase un talisman cu chipul lui de atunci, pe care m-a rugat să îl deschid ori de câte ori mi se face dor de el. Talismanul era mai tot timpul deschis…
-Doamne, ce romantic, făcu verișoară mea mai mică, împreunându-și mâinile.
-Da, a fost totul foarte frumos, până într-o zi când mi-a scris o scrisoare în care m-a rugat să îl uit. “Aruncă talismanul și vezi-ți de viață. Uită-mă!”. Eram atât de nervoasă, își aminti. Eram sigură că este vorba de o altă femeie. O fi cunoscând pe cineva în orele de ieșit din incinta unității, mi-am zis. Aveam să aflu, mai tărziu, că se îmbolnăvise și se internase la un sanatoriu. Suferea de tuberculoză și a vrut să mă protejeze și să nu mă încurce cu boala lui necruțătoare, pe vremea aceea. Eu însă, n-am reușit să-l uit. Bunicul vostru e un om bun, pe care îl iubesc ca pe lumina ochilor. Dar Miron are un loc aparte în inima mea. În talismanul meu, făcu bunica, sărutând talismanul de argint, cu câteva frunze încrustate și cu marginile dantelate.
Noi, nepoatele, ne-am strâns în jurul ei, într-un cerc și mai strâns, și i-am atins mâna zbârcită și umărul firav. Ne uitam acum cu alți ochi la talismanul ferecat în cutia din dulapul secret. Era bijuteria bunicii, și acum, că secretul fusese dezvăluit, parcă argintul strălucea și mai intens, și luciul lui ne orbea încât a trebuit să ne ducem mâinile la ochi. De fapt cred că ne ștergeam o lacrimă.
Bunica nu mai este de mult, dar talismanele ei cu dantelărie de argint sunt acum la mine, în micul meu tezaur de bjuterii. Le mai deschid din când în când și din ele se revarsă întotdeauna povestea unei vechi iubiri, micul Titanic al familiei noastre.
Pe lângă bijuteriile vechi, pline de povești, mi-am achizitionat unele moderne, de care sunt sigură că se vor lipi noi și noi povești, pentru simplul fapt că le port eu, posesoare de suflet, așadar mare generatoare de povești. Venda Jewelry e locul în care găsesc bijuterii pe sufletul meu, făurite de artizani ai argintului din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii.
Articol scris pentru SuperBlog 2019.
Redescopera MODA, MODUL de-a fi senin si MODELUL preferat de pe catwalk.