Fie iarna cât de grea, tot mai bine-n geaca mea...

Prima oară ne-am întâlnit în fața aparatului de cafea din bucătăria firmei. Zvelt și maur cum era, nu m-am putut opri să nu mă uit insistent la dinții lui, de un alb strălucitor. -Cum te numești? îl întreb mai mult de dragul de a începe o conversație. -Lionel, făcu el cu același zâmbet larg. -Cum? Ionel? întreb neîncrezătoare. -Li-o-nel, silabisi el, și sunt din Africa. -Era amuzant să te fi chemat Ionel și să vii din Africa, chicotesc eu. Asta a fost primul impact. O săptămână mai tărziu, ne plimbam împreună pe bulevardul central al orașului, colindând magazinele de haine. De fapt, mai degrabă alergam decât colindam, căci Lionel avea un pas sprinten și lung, încât abia puteam să mă țin după el. L-am luat ca să ne facem o idee – ce i se potrivește, ce texturi și ce culori îi plac, ce proporții îi vin cel mai bine. Cumpărăturile serioase de pulovere bărbați, paltoane, jeanși, încălțăminte, inclusiv cizme de iarnă și ce mai trebuia la casa omului, tot de pe Answear urma să le facem, adică, ați ghicit, de pe canapea. -Știi, aici la noi sunt ierni grele, noi le suportăm cu stoicism, dar ție îți va părea că e de două ori mai frig, l-am prevenit. Mai e puțin și-o să te convingi pe pielea ta. Dacă tot m-au desemnat colegii să fiu noul tău ghid în materie de modă, n-avem ce face, trebuie să te înfofolim. -Da, da, făcu Lionel, deja simt frigul până la oase, vreau haine cât mai călduroase, dar cu stil, zâmbi el. -S-a făcut, vom alege un outfit pentru fiecare zi a săptămânii, îmi frec eu mâinile. Știi, nu-mi displace deloc postura asta, de consultant fashion, îi mărturisesc. Uite, pentru ziua de luni, care e așa...

Vacanțe de ieri și de azi...

Până să mă dezmeticesc eu, mă și trezii că un turist înalt și slab, cum erau toți din jurul meu, îmi trage un capăt de cearceaf la o parte, ca să-i facă loc cearceafului sau. Mi s-a părut dovadă de nesimțire supremă, așa că nu m-am putut opri să nu-i arunc: -Dar bine, dom’le, du-te la Mamaia Nord dacă n-ai loc aici printre noi, ăștia…muritorii. Cum iți permiți să-mi dai cearceaful la o parte? -Dar dumneata unde te crezi, să vii cu ditamai cearceaful, să ocupi două locuri? Nu vezi ce aglomerație e aici? Mă uit în jur și trebuie să admit că omul are dreptate. Îmi amintesc că am aterizat cu mașina timpului în vara lui ’85 la Costinești, așa că îmi explic și faptul că turiștii și turistele sunt toți slabi. Mâncau salam cu soia, ăla nu prea îngrașă, ce-i drept. -Eh, dacă tot v-ați așezat, mai mult sau mai puțin abuziv, lângă cearceaful meu, ia să vă povestesc eu câte ceva despre vacanțele din viitor. -Doar n-o să-mi spuneți că sunteți din viitor acuma, mă întrerupse vecinul de cearceaf. -Bine, hai să zicem că sunt din alta țară, ok? -Așa mai vii de-acasă. A, de la aeroport, făcu omul. -Daa, în țara din care vin eu, vacanța de vară arată cu totul altfel, încep eu N-oi fi eu cea mai „umblată” creatură, dar pe ici pe colo, și anume prin punctele esențiale m-am preumblat și eu. Uite, vara trecută, de pildă, am fost în vacanță în Lefkada, în Grecia. Am căutat înainte, în zilele cu mai puțin de lucru la birou, prin niște oferte Early Booking, am ales destinația la un preț super avantajos, poți ieși cu până la 25% mai ieftin, îi trag eu cu ochiul. Omul nu pare prea...

Regatul meu pentru un CR-V Hybrid...

Iris era bălaie și curioasă. De când se făcuse de-o șchioapă, avea din ce în ce mai multe întrebări de întrebat, se scărpina din ce în ce mai des la ceafă, deranjându-și zulufii aurii, după care începea pe glasul ei cântat: -Dal bine, mamă, dal de ce… Și de aici povestea putea continua la nesfârșit. Cel mai greu era seara, când lui Iris nu-i trecea nici prin cap să se culce pur și simplu. Neh, mintea ei iscoditoare părea să fie mai activă ca oricând, scormonind în fiecare cotlon după câte o explicație, după încă o poveste. Așa s-a întâmplat și în seara asta, când Iris, stând în lotus în așternuturile ei cu ponei albaștri, m-a întrebat: -Mami, nu-i așa că îmi zici și în seala asta o poveste flumoaaasă? -Bine, fac eu oftând, ți-o zic pe aia cu frații porcușori, vrei? -Nuuu, aia o știu pe dinafală. Nu vleau nici polcușoli, nici scufițe, nici Hansel cu solă-sa! Vreau o poveste nou-nouțăăă, bătu ea din picior. -Uff, crezi că așa, pe loc, se fabrică poveștile? Cărțile cu povești le-am epuizat de mult. Presupun că nu-mi rămâne decât…să-mi pun mintea la contribuție. Poate-poate adormi și tu odată, zic în sinea mea. Trag aer în piept și încep pe un ton egal, molcom: -Erau odată un împărat și o împărăteasă. Erau tineri și frumoși, și trăiau într-un regat îndepărtat de lumea dezlănțuită, pe un vârf de munte, lângă un lac în care se reflectau soarele și luna, și pădurea de brazi care împungea cerul. -Mamă, dal de ce s-au izolat așa de lume? mă întrerupse Iris curioasă. Ei nu tlebuiau să mai mealgă la magazin după una-alta? via GIPHY -Ba da, pișpirico. Mergeau și la magazin, sau mă rog, făceau troc cu gheonoaia sau cum și-or...

Seară cu iele

Era o seară ca oricare alta. Atâta doar că vara se insinuase atât de adânc în păduri, încât verdele întunecat al frunzelor și ierburilor făcea ca greu să poți distinge un luminiș printre copaci. Noroc cu nasul de copoi bătrân al lui Otto, golden retrieverul meu cu ochii ca două bile de ciocolată, care-și găsea oricând drum prin orice desiș. Realizat cu Giphy.com -Hai, Otto, hai că ne-am cam întins. Uite, aproape s-a lăsat noaptea și noi tot prin păduri hălăduim. Otto grăbi pasul, parcă înțelegându-mă, măturând cu blana lui de culoarea mierii firele de iarbă, și mușchii, și crengile căzute. La câțiva pasi în față, un luminiș ce părea scăldat într-o ceață strălucitoare. Îndepărtai cu vârful bocancului o creangă uscată, să nu fac zgomot când calc pe ea pentru că, prin ceața din luminiș mi se păru că văd…. dar ce zic eu, chiar văd niște iele, făcând horă în jurul unui stejar bătrân. Să vezi că am nimerit într-o poveste, îmi zic. Mi se pare că visez, mă uit la Otto, care s-a oprit și el cu un picior în aer, ca hipnotizat. Ielele își continuau neobosite dansul, ținându-se de mâini și alternând piciorul pe care-și lăsau greutatea. O fi vreun ritual de-al lor, îmi zic. Pe când mă uit eu așa la ele, ca hipnotizata, numai ce-o văd pe una dintre iele că se desprinde din horă și se îndreaptă spre mine și spre Otto. -Vă așteptam, mă luă ea în primire, dându-și o șuviță rebelă, deranjată de dans, după ureche. Haideți, cu îndrăzneală, pășiți în luminiș. Ne apropiarăm toți trei de adunătura de iele, care se așezaseră acum la baza stejarului și preparau un decoct în ulcele de lut. -Pot să văd și eu ce preparați? le întreb curioasă. -Sigur,...

Cel mai inspirat cadou...

Cea mai bună prietenă e ca o carte deschisă. Mai ales dacă o știi de pe vremea când erați două puștoaice, pășind în tandem spre liceul din centrul orașului, cu ghiozdanele atârnând de un umăr, ca să fie mai chic. Mădălina avea ochii mari și verzi, cu câțiva stropi roșii în jurul irișilor, de-i ziceam că are ochii roșcați, Mădălinei îi plăceau filmele polițiste, Mădălina era sigură pe ea și mereu veselă și pusă pe șotii, Mădălinei îi plăcea să urce uneori pe munte și să rămână acolo, pe spate, în iarbă, privind pur și simplul cerul ore în șir. Imagine realizata cu Canva.com La una dintre aniversările ei, i-am adus cadou un izopren. Am știut că era încântată de el în momentul în care l-a strâns la piept și stropii roșcați din ochi au prins a licări. Mi-a povestit peste câteva zile la ce l-a folosit. A început așa: – Uniți în cuget și-n simțiri, părinții de pe toate meridianele par să-și spună la unison același lucru. Când vine vorba despre parchet, “Las’ să scârțăie, ca să știm și noi”. Când vine-acasă aia mică, (adică moi, făcu ea dându-și pe spate o șuviță) cât de mult i se împleticesc pașii sau, culmea nesimțirii, dacă vine însoțită de vreun găligan. Părinții mei, știi doar, nu fac excepție. Acesta este și motivul pentru care nu și-au pus covor în hol nici în ziua de astăzi. Ei susțin că se murdărește la trafic intens, dar eu știu foarte bine care e adevărul. I-am lăsat să își facă damblaua și n-am mai adus vorba de covor. Știi și tu că parchetul din hol scârțăie îngrozitor. -Daa, chiar mă întrebam de ce nu-l schimbă, intervin. -Așaa, continuă Mădălina pe tonul ei cântat. Văzând eu că nu pot ieși...

M-a făcut mama spioancă...

Bine, nu din născare, dar trebuie să recunosc faptul că încă de când eram de-o șchioapă o rugam pe mama să mă ridice în brațe ca să ajung la vizor, să spionez cine vine la vecinul de vizavi când se auzea zgomot pe casa scării. Când nu era ea prin preajmă, improvizam eu ceva, dădeam la o parte pisica de pe taburet, mă cocoțam pe el și până la urmă tot ajungeam la vizor. Cel mai puțin încântată de tentativele mele de spionaj în incintă era pisica, ce-mi arunca o privire de o dușmănie cruntă, ori de câte ori o alungam de pe taburet. Se oprea brusc din tors, îmi arunca privirea aceea care însemna “N-o să ți-o iert” și se muta leneșă și posacă lângă cuptor. Se spune că obiceiurile din copilărie ne urmăresc și mai încolo în viață, atâta doar că le cizelăm și le facem să pară ritualuri de om mare. Aproape că uitasem de episoadele de sionaj din copilărie, până mai deunăzi, când m-a sunat un reprezentant al unei agenții de spionaj. -Mi-ai fost recomdată, știu că ai o memorie fotografică, că reții fețe, și date, și poți să redai cu exactitate conversații întregi, începu cel de la celalalt capăt. -Cine m-a recomandat? făcui curioasă. -Fostul tău profesor de istorie, e și el un vechi colaborator de-ai noștri. -Serios? Nu mi-aș fi închipuit. Era un domn atât de…plinuț, zisei eu încurcată. Proful de istorie era de fapt la limita obezității și gâfâia îngrozitor ori de câte ori era nevoit să se grăbească. -Eh, păi nu mai e ca pe vremuri. Nu mai trebuie să fii atlet de performanță ca să te faci spion, făcu omul pe un ton cântat. Uite, de pildă stiu că îți place să spionezi pe rețelele...

Mă simt versatilă ca o eșarfă...

Eșarfa, un accesoriu care căștigă teren, sezon după sezon. Să fie pentru senzația fină pe care mătasea o lasă pe piele, sau pentru look-ul luxos, profesional, pe care îl conferă oricărei ținute? Oricare ar fi secretul succesului ei, cert este că eșarfa a devenit un accesoriu de top în sezoanele reci, dar, mai nou, și în sezoanele calde. Eu sunt chiar în faza în care îmi caut eșarfa potrivită, și mă orientez, ca orice femeie, după culoare. La o cămașă roșie, aleg o eșarfă pe culoarea ambrei, la una neagră, aleg o eșarfă gri, iar la o cămașă maro, cea mai potrivita eșarfă vă fi pe tonuri camel. Am găsit una perfectă pe Meli Melo. Esarfa din matase via Meli Melo Fină și în degrade, eșarfa îmi va pune în evidență tenul încă bronzat și e atât de versatilă încât se potrivește cu orice culoare. Odată ce am ales-o, o leg cât mai fantezist, în funcție de împrejurări. Contrar aparențelor, eșarfele business sunt mai ușor de găsit decât cele casual. Asta pentru că, de regulă, costumele business sunt pe tonuri neutre, așa că poți alege o eșarfă de aproape orice culoare. Tot legat de culoarea potrivită, dacă te-ai bronzat sau dacă ai un ten măsliniu, îl poți pune în valoare cu o eșarfă deschisă la culoare. Imagine realizata cu Canva.com Chercher le style, acesta pare a fi dictonul iubitorilor de modă de pretutindeni. Cum însă să te îmbraci cu stil nu ține nici de câți bani ai în portofel, nici de cât de mult colinzi mall-urile, trebuie să ai în vedere câțiva pași pentru a-ți pregăti terenul pentru un stil numai al tău. În primul rând, nu ține cont prea mult de părerea celorlalți atunci când iți alegi outfiturile. Fii sincer cu tine și recunoaște că foarte puțini oameni...

Un accesoriu cât toate discursurile motivaționale...

Pe vremuri urmăream cu interes discursurile motivaționale. Aveam câțiva speakeri preferați, pe care îi puneam pe repeat pe YouTube, îmbătându-mă de marasmul a ceea ce credeam la vremea aceea că e descoperirea de sine. Încrederea în mine a fost întotdeauna un teren minat: când mă îndepărtam prea mult, deveneam umilă și neputincioasă, când mă apropiam, deveneam arogantă și nesuferită. Mi-a fost greu să găsesc un echilibru, să ajung la încredea de sine aceea așezată, care te face să treci demn prin orice situație. Am observat că funcționează de fiecare dată o schimbare de look. Îmi dă încredere, pe termen scurt. Problema e că nu-mi pot schimba zilnic look-ul, sunt eu cameleonică, dar nici măcar simpatica reptilă nu-și leapădă pielea așa des. Am găsit însă ceva care să-mi întregească în mod fericit stilul. Un accesoriu care a încântat generații și generații, care a fost dăruit ca semn de prețuire, care a fascinat și ademenit, începând cu vechile ceasuri de buzunar, care ieșeau cu eleganță din buzunarul domnilor, la capătul unui lanț de argint. via GIPHY via GIPHY Da, am găsit ceasul perfect pentru stilul meu. Din colecția de ceasuri de damă am ales un Citizen, model Citizen TITANIUM EW2470-87E Eco-Drive, cu ecran safir și cu carcasă din titan, cu un design minimalist și curat, rezistent și creat din materiale premium. L-am găsit în locul preferat al iubitorilor de ceasuri și totodată locul de întâlnire al brandurilor originale și  al accesoriilor pentru ceas – pe Watchshop.ro. Cu câțiva ani în urmă eram fascinată de ceasurile de damă Fossil, acum mă atrag cele cu mecanism japonez, cum este Citizen. Cum stilul meu e mai mult clasic, cu accente casual, un asemenea accesoriu ar fi piesa de rezistență a ținutelor mele. Sursă imagine Watchshop.ro Un pulover pufos e...

Oameni care te inspiră...

E atât de ușor să iubești oamenii! Mai ales dacă nu ai un cățel. Oamenii sunt frumoși. Oamenii sunt creativi. Oamenii sunt calzi. Oamenii sunt acolo ca să te inspire. Așa este și ea – Alicia Vikander, femeia care a reușit să-l îmblânzească pe rebelul Michael Fassbender. Delicată și expresivă, păstrându-și în orice situație o aură de mister extrem de sexy, actrița și dansatoarea suedeză este pentru mine un adevărat fashion icon. Fiecare apariție a ei aduce naturalețe, feminitate și senzualitate. Am urmărit-o pe covorul roșu de la premiile Oscar în 2016, când a câștigat premiul pentru cea mai bună actriță în rol secundar, am urmărit-o în ieșirile ei alături de la fel de arătosul Fassbender, am urmărit-o la evenimentele mondene, în fascinante rochii glam, am urmărit-o plimbându-se prin New York, într-o ținută lejeră. Foto via Dailymail.co.uk Cel mai mult mi-a plăcut însă apariția ei din Elle din august 2017. Același aer misterios, de data aceasta învăluit într-un outfit all black, din texturi fine, fluide. Umerii goi, ca două insule de senzulitate, pantofii Brogue, care îi dau aerul unei studente stângace, părul lejer și mai ales ochii calzi, căprui, creează imaginea unei femei magnetice. Totul pare extrem de natural și firesc, dar dacă te uiți la nota de plată a întregii ținute, îți trece prin cap că nu vei reuși vreodată să te apropii măcar de un asemenea outfit. Bluza din jerse negru – 3,400$, pantaloni evazați Céline – 1,600$, pantofi din piele marca Thom Browne – 1,190$. Un total de 6,190$. Cam mult pentru un biet muritor, nu? Foto via Elle.com Oi fi eu un biet muritor, dar câtă vreme există magazine online ca Answear, nimic nu mă împiedică să le răscolesc și să găsesc piese asemănătoare. Mi-am suflecat așadar mânecile și am...

E o simplă stare de spirit...

Nu stiu alții cum sunt, dar eu știu că am avut o perioadă în care am aflat pe pielea mea ce înseamnă să-ți intre frigul în oase. Eram studentă, stăteam în gazdă la o bătrână, și tremuram. De frig. Eu cu o prietenă, în camera de la etaj, zgribulind de frig, în timp ce bătrâna ne dădea lemne cu porția. Pentru că ne încălzeam, când aveam ocazia, cu un braț de lemne, la o sobă de teracotă ce se înălța până în tavan. Îmi amintesc că mă pitulam sub plapumă și așteptam cuminte să mi se încălzească picioarele, ca să pot adormi în sfârșit. Odată am stat așa vreo două ore și tot reci îmi erau. Am luat o bucată de cărămidă din sobă, am împăturit-o într-un prosop vechi și am pus-o la picioare. Abia așa am reușit să mă încălzesc. Ei, după o asemenea experiență, care a durat, culmea, o iarnă, altfel te uiți la certificatul energetic când vine vorba să-ți cumperi o casă. Anul trecut am făcut pasul cel mare. Mi-am cumpărat apartament. Printre primele lucruri la care m-am uitat a fost certificatul energetic. Clasa B, elegant, strat de polistiren extrudat de 13 cm, pentru pereți exteriori, 20cm pentru acoperiș și 5cm pentru padoseală. Am înțeles că la pardoselă poate diferi grosimea stratului, în funcție de adâncimea pânzei freatice. Dar cum stau la etajul 1, pardosela e suficient de caldă încât fetița mea să se joace pe covor fără să-mi fac probleme că s-ar raci. La momentul cumpărării apartamentului, nici nu știam că există conceptul de termoviziune a clădirii, care prezintă fără urmă de îndoială o situație a pierderilor de căldură la un anumit moment dat și în anumite condiții climatice: umiditate relativă, temperatura interioară și exterioară, radiație solară. Aș fi putut...

Luminile orașului din ceață...

O dimineață de noiembrie ca oricare alta, atâta doar că e învăluită în ceață. Oameni lovindu-se unul de altul, prelingându-se ca orbii pe trotuare, căutându-se degeaba cu privirea. Mașinile se perindă pe șoselele orașului, cu farurile aprinse. Căci ceața e atât de deasă încât de-abia se întrezărește ceva de la un metru distanță. S-o tai cu cuțitul, vorba aceea, îmi trece prin minte. Nici nu-mi trecu bine gândul, că în față îmi apare ca de nicăieri un bărbat înalt, cu mantie neagră pe umeri, cu o sabie lungă în teacă, o mască pe ochi, intunecată și ea, că să nu facă notă discordantă cu întreaga ținută. “Hopaaa, să vezi că e Darth Vader”, gândii. Clujul in noapte, fotografie din arhiva personala -Aveți cumva un foc? mă întrebă bărbatul. Credeam că mi-am luat bricheta cu mine, dar se pare că am uitat-o din nou. Zicând acestea, își întoarce buzunarul pe dos, demonstrativ. -Nu fumez, îmi pare rău. De fapt nu-mi pare rău, o dreg. Dar, fie-mi scuzată curiozitatea, a cam trecut Halloweenul, care e prilejul pentru care v-ați costumat în Darth Vader? -Nu m-am costumat, chiar sunt Darth Vader. Nu te gândeai dumneata că e o ceață s-o tai cu cuțitul? Ei, n-am cuțit, dar am o sabie. Daca vrei, îți arăt. -Nu, nu, vă rog! îl întrerup cu un râs nervos. Dar apropo. De unde știți la ce mă gândeam? -E simplu. 90 la sută dintre cei care trec la momentul ăsta pe trotuar s-au gândit la asta. Erau destul de mici șansele să greșesc, nu? Dar știți care e partea frumoasă cu ceața? E de ajuns să ridici puțin privirea și…luminile orașului sunt toate acolo. Centrul Clujului a fost întotdeauna locul cu cea mai mare densitate de reclame LED pe metru pătrat. Ridic...

Democrația începe împreună...

S-au scris multe povești despre democrație, dar povestea pe care urmează să o scriu nu s-a scris încă. A fost odată ca niciodată o fată tânără, pe nume Democrația. Bine, avea 30 de ani și mergea pe 31 – unii vor strâmba din nas și vor spune că nu era tocmai la prima tinerețe. Dar cum în regatul ei se trăia în medie o sută de ani, era considerată tânără și promițătoare. Avea multe verișoare cu același nume răspândite prin alte regate, dar ele erau cu mult mai bătrâne și mai experimentate, și adesea îi erau date ca exemplu de bună creștere. “Dacă la ei se poate, se poate și la noi”, îi spuneau. “Trebuie doar să prinzi putere, să înveți, să nu te lași.” Imagine realizata cu Canva.com Democrația avea o soră mai mică, pe nume Petiția Online, extrem de sociabilă și curioasă din fire, și un frate, mai mic și el, Referendum. Acesta din urmă asculta pe îndelete părerile semenilor lui, și abia după îndelungi deliberări se pronunța și el, pe o temă sau alta. Pentru aceste calități, era prețuit de mai marii regatului, și în situații în care se cerea decisă soarta poporului, era chemat la curte și consultat. Făcea așadar parte dintr-o familie bună, modernă, de vechi intelectuali. Se spune că strămoșii strămoșilor ei veneau tocmai din însorita Grecie, un tărâm liber și plin de înțelepți. Părinții ei se pripășiseră pe meleagurile noastre chiar înainte să se nască ea, după un război crâncen, în care s-a vărsat sânge și s-au articulat imnuri și crezuri noi. Democrația, așezată pe covor alături de frații ei, asculta deseori povestea aceasta, depre lupta ce s-a dat înainte să se nască ea. “Ești o ființă aleasă”, îi spunea mama ei. “pentru ca tu să exiști,...

Cu Burebista în vacanță...

Nu mi-au plăcut niciodată teoriile conspiraționiste conform cărora dacii au fost stăpânii universului, cum că ei i-au învățat de fapt pe romani latina și ei au fost nucleul spiritual al Europei. Dar pe el, pe Burebista, nu ai cum să nu-l remarci, cu profilul lui sculptural (parte și findcă figura lui din manuale era scupltată), cu pileusul lui de tarabostes pe cap, un bărbat vajnic, ce mai? Ei da, uite cu un asemenea bărbat mă văd făcând eu o vacanță în Europa. Un bărbat pe care să te poți baza că pune umărul când ți se împotmolește mașina, sau când e vorba să care cineva bagajele. Nu știu cum se face că tot în jurul mașinii mă învârt, pentru că da, e esențial s-o pregătești dacă ai de făcut un drum atât de lung. Sunt oameni care parcă s-au născut știind cum funcționează autovehiculele și când este cel mai bine să frâneze.  Alții – ca mine, de exemplu – știu că orice mașină are nevoie de un motor și de multe mecanisme ca să funcționeze, dar ce se întâmplă exact sub capotă rămâne un mare mister. Cu toate acestea, îmi plac accesoriile auto. Poate pentru că îmi place și mie să mă accesorizez. Nu mă văd plecând în vacanță fară să-mi protejez motorul de eventualele șocuri, așa că îi voi monta un scut auto. Mă și văd discutând cu Burebista despre asta: -Neapărat și un scut auto ne trebuie! -Scut, de acord, îți fac rost de unul. Avem stivă de scuturi nou-nouțe. E bine să fii pregătit de orice în vremurile astea…făcu el gânditor. -Neh, nu la acele scuturi mă refer. Le-am văzut și eu prin cărți, adevărate opere de artă, cu toate motivele geometrice, cu raze divergente, cu detalii vegetale, dar nu! Aici...

Vânătoarea de indicii...

Înaintez pe același traseu ca-n fiecare dimineață, bulevardul Observatorului, apoi cobor pe Viilor, pe urmă dreapta pe Caisului și, după ce mă las lătrată de câinele de la vila din colț, a doua la stânga, la numărul 3. Ce mă mână însă și-mi dă forțe nebănuite, deși ochii-mi sunt încă lipiți de somn, e amintirea aromei de cafea de la birou. Cu gândul la ea, mă si văd în clădirea cu geamuri fumurii, plasându-mi cana personalizată în locașul aparatului. Rămân așa, privind fascinată cum șiroaiele de cafea se preling în cană prin zgomot și aburi, de parcă ar fi fost o mașinărie desprinsă din era industrială. Îmi trecu prin cap că donasem o dată în viața mea sânge, o făcusem nu pentru că as fi fost vreun cetățean model, ci pentru fratele unui coleg, rănit în accident de mașină, și îmi părea că și acum, picăturile de cafea îmi înlocuiesc un gol deschis în mine, ca atunci când mă întorsesem palidă de la clinică cu un deficit de aproape jumătate de litru și își băusem cafeaua ca și cum astfel mi-as recăpăta tot sângele.     În spatele meu se face coadă: Barbir și Bogdan se bâțâiau nerăbdători de pe-un picior pe altul, cu cănile în mâini. Lui Barbir îi simțeam respirația în ceafă, răspândind damf de borhot, deși  mesteca regulamentar din gumă. De cu seară pesemne, s-a îmbătat iarăși, îmi zic, o joie clasică, ce mai!    -Am început ziua cu dreptul, mi-au trimis mail cum că am câștigat la un concurs un voucher la cinema, zice Bogdan dând din mână, ca și cum n-ar fi fost mare lucru.    -Super, felicitări, se grăbi Barbir să-i spună. Dar apropo, tu parcă erai stângaci. Ar trebui să reformulezi: “Am început ziua cu stângul”, așa să zici de acum...

Bijù, mon amour

Ori de câte ori îmi amintesc de ea, îmi vine în minte părul ei scurt, des și cărunt, care parcă se unduia cu fiecare vorbă, ca și cum șuvițele de păr ar fi fost prelungirea cuvintelor. M-a fascinat întotdeauna la bunica mea expresivitatea ei, era de ajuns să-și ridice nasul scurt și ascuțit, sau să arunce priviri piezișe din ochii ei verzi, că știai că ai zis ceva nepotrivit. Dar de cele mai multe ori ne zâmbea nouă, nepoatelor, ne lua de mână și ne ducea spre dulapul secret în care se găseau toate comorile lumii. Mi-o amintesc în halatul ei maiestuos, din catifea purpurie, măturând covorul în drum spre dulapul cu minunății. Deschidea o ușiță cu o cheie pe care o avea mereu în buzunarul halatului și scotea de acolo cutia cu bijuterii. O cutie din porțelan pictat, cu o scenă victoriană, care, odată desfăcută, deșerta pe covor zeci de coliere masive, din argint, cu împletituri meșteșugite, brățări handmade, vechi, lucrate în filigran, cercei lungi de argint, inele cu pietre care străluceau în toate nuanțele curcubeului, talismane pe care, dacă le deschideai, dădeai de câte o poză îngălbenită de vreme, cu un chip de soldat. Am tot desfăcut talisman după talisman, până să-mi dau seama că era de fapt același chip, un bărbat cu fața prelungă, cu ochii mari, întunecați, cu o mustăcioară abia mijită și cu pomeți înalți. Un chip nobil, care te marca prin tristețea din ochi și prin albeața, ca de fecioară, a tenului. -Cine e acest domn? am întrebat-o într-o zi pe bunica. -Oh, o veche cunoștință, murmură ea, îmbujorându-se. De fapt, ce zic, e prima mea iubire, făcu ea. -Hai buni, povestește-ne, începurăm toate cele trei nepoate, așezate pe jos, pe covor, în jurul cutiei cu bijuterii. Aveam...

Avem o casă de construit. Cum procedăm?...

Iar e sâmbătă dimineața, momentul acela în care îmi beau cafeaua cu lapte, ascult muzica la radio și îmi planific treburile zilnice. Daa, voi începe cu balconul, trebuie măturat neapărat, căci nucul de lângă bloc își leapădă frunzele, una câte una, taman la mine în balcon. Mă și văd măturându-l și privind cu jind la curtea casei de lângă blocul nostru. O curte imensă, încă verde, cu o piscină cochetă, cu tufișuri rotunde străjuind gardul. La capătul curții – o casă din piatră și lemn, cu flori revărsându-se peste balustrada terasei. O minunăție de casă, ce mai! Dacă vă trece cumva prin cap zicala cu capra vecinului, să știți că au chiar și o capră, căreia îi mai dau drumul uneori la ros tufișurile de lângă gard. Imagine realizata cu Canva.com Casa vecinilor îmi amintește, prin florile din cerdac, de casa bunicilor mei dintr-un sat uitat de lume din Maramureș. Uitat de lume, poate. Dar nu și de mine. Parcă o văd și acum, opera de căpătâi a vajnicului meu bunic. O casă bine înfiptă în vatra satului, cu o fundație solidă, din piatră. Au folosit inclusiv pietre de râu la construcția ei, aduse cu carul cu boi din Valea Seacă. Bunicul era el un munte de om, dar tot a avut nevoie de ajutor. Cum și el își ajutase prietenii în tinerețe la construit case, aceștia nu l-au uitat și au pus umărul fară comentarii la construcția casei bunicului. Se adunau cu toții, cum mijeau zorile, își îndesau traista cu de-ale gurii, și porneau spre vale, de unde adunau pietre, le încărcau în car și le transportau înapoi, spre casă. Pământuri și păduri aveau cu toții, așa că sacrificau câțiva copaci pentru construcție, și zile întregi îi vedeai prin păduri, tăind și cărând...