Bătaie să fie, dar cu strategie...

Copil fiind, fundații de bloc cutreieram. Se construia în draci în curtea blocului. Un nou bloc, care avea să ne răpească priveliștea și să ne aducă vecinii și mai aproape. Atât de aproape, încât să îi putem vedea când se aprind luminile. Dar asta era problema părinților. Noi, copiii, nu vedeam în asta decât un nou teren de joacă. Un teren de luptă, un teatru de operațiuni. Gropile în care urma să se toarne betonul pentru noul bloc erau pentru noi adevărate tranșee. Și ce mai tranșee! Perfecte pentru a-ți croi drum ca printr-un labirint, pentru a-ți urmări dușmanii ( a se citi gașca adversă) și pentru a-i pune la pământ (a se citi a-i ochi cu puști de jucărie, cu jeturi de apa). Războiul era așa: între noi, Șepcile kaki, o grupare para-militară de copii bezmetici și zgomotoși de la scara A, versus Atomicii, copiii de la scara C. Aveam și cazemate, și jurnal de război, și lider care chitea strategia de luptă, totul era pus la punct până la cel mai mic detaliu. Tatăl unuia dintre noi, cei de la scara A, era trompetist în fanfara armatei, așa că aveam căști kaki berechet, chiar dacă ne erau atât de mari pe căpșoarele noastre încât trebuia să le îndoim pe după urechi, ca să nu ne vină peste ochi. Unul dintre noi era clăpăug, iar noi, ceilalți, nu-l cruțam deloc,  spunându-i că sigur i se trage de la șapca îndoită pe după urechi. Atomicii erau mai degrabă stilul SF. Spațiul era ultima lor frontieră, și asta se vedea. Improvizau echipamente lucioase, măști și căști metalice și, trebuie să recunosc, erau destul de înspăimântători în lumina crepusculului, când se prelingeau prin labirintul fundației de bloc, în căutarea următoarei victime. Noi însă nu ne arătăm intimidați...

Joaca de-a antiromanticul...

 De fiecare dată când se face 8 Martie, eu mă  joc iarăși de-a masculul indiferent, (pentru  care romantismul e dovadă că ești cam slab  ce înger); tu te faci iar că plouă și că puțin îți  pasă că o convenție umană (poate doar de  parte feminină) a stabilit că azi e ziua ta, fără  să te rabzi însă să-mi arunci una din  privirile tale involuntare, care mă iscodesc  până-n străfundul sufletului. Și iarăși eu, cel care i-am declarat război  total romantismului cu ani și ani în urmă,  nu știu cum se face că se nimerește să trec  pe lângă vreo tarabă cu flori -nici nu e greu,  de altfel, într-o asemenea zi. Și doar cu gândul la zâmbetul tău de mai apoi, iau un buchet de stânjenei pe care îi maschez cât pot până acasă. Ca de obicei, tu ești deja acolo, așteptându-mă cu aceeași față curată și nerăbdătoare să mă revezi. Mă iscodești însă ceva mai atent și ăsta e singurul gest care te dă de gol. Și eu, antiromanticul declarat, mă înmoi ca un cub de gheață aruncat lângă șemineu și îți întind stânjeneii ascunși la spate cu mâini tremurătoare. Flacăra din ochii tăi merită toată stânjeneala mea idioată, toată mascarada de a părea bărbatul de fier. Pentru că tu ești singura ființă de pe lume pentru care merită să încerc să fiu, din când în când, romantic. *Articol scris in cadrul acestui concurs.   Foto via:...

Revolutia Preturilor la Emag revine...

  Prinde cele mai bune oferte din fashion pe...