30 Jul

Tânăr și mai liniștit

Diagnosticul de cancer

Poate părea ca un cer

Care cade peste tâmple,

Și visele nostre ample

Se pot dizolva pe dată

Într-o tristețe ciudată.

Unde mai pui că sistemul

Nu ne-ajută, îi ca blestemul,

Pârghii n-are să găsim

Răspunsuri, si să vorbim

Între noi, cei cu durerea,

Să ne regăsim puterea

De-a lupta, și să nu facem

Tabu-uri din prin ce trecem.

E o încercare grea,

Pentru cei de vârsta mea,

Între opt’șpe și treiș’ nouă,

Cancerul, și vă zic vouă,

Că VIA-i un univers

Dincolo de orice vers,

Un spațiu securizat,

Virtual, prietenos, curat,

În care fără probleme

Poți găsi răspuns la dileme

De la alți tineri suferinzi

Așa încât să te prinzi

În cele prietenii

Și singur nu vei mai fi.

De pe App Store sau Google Play

Aplicația gratis o iei,

De Little People produsă,

E intuitivă și robustă.

Ca o rețea socială

Funcționează, și despre boală

Liber poți vorbi de-acum,

Izolarea s-o faci scrum.

Și-n speranța că VIA pentru viață

Va mai ridica din ceață,

La luptă nu renunțăm,

Informația ne-o luăm,

Și inaintăm duios

Spre un mâine mai frumos.

 

aplicatia-via-cancer-2

 


30 Nov

Bătaie să fie, dar cu strategie

Copil fiind, fundații de bloc cutreieram. Se construia în draci în curtea blocului. Un nou bloc, care avea să ne răpească priveliștea și să ne aducă vecinii și mai aproape. Atât de aproape, încât să îi putem vedea când se aprind luminile. Dar asta era problema părinților.

Noi, copiii, nu vedeam în asta decât un nou teren de joacă. Un teren de luptă, un teatru de operațiuni. Gropile în care urma să se toarne betonul pentru noul bloc erau pentru noi adevărate tranșee. Și ce mai tranșee! Perfecte pentru a-ți croi drum ca printr-un labirint, pentru a-ți urmări dușmanii ( a se citi gașca adversă) și pentru a-i pune la pământ (a se citi a-i ochi cu puști de jucărie, cu jeturi de apa).

Războiul era așa: între noi, Șepcile kaki, o grupare para-militară de copii bezmetici și zgomotoși de la scara A, versus Atomicii, copiii de la scara C. Aveam și cazemate, și jurnal de război, și lider care chitea strategia de luptă, totul era pus la punct până la cel mai mic detaliu.

Tatăl unuia dintre noi, cei de la scara A, era trompetist în fanfara armatei, așa că aveam căști kaki berechet, chiar dacă ne erau atât de mari pe căpșoarele noastre încât trebuia să le îndoim pe după urechi, ca să nu ne vină peste ochi. Unul dintre noi era clăpăug, iar noi, ceilalți, nu-l cruțam deloc,  spunându-i că sigur i se trage de la șapca îndoită pe după urechi.

Atomicii erau mai degrabă stilul SF. Spațiul era ultima lor frontieră, și asta se vedea. Improvizau echipamente lucioase, măști și căști metalice și, trebuie să recunosc, erau destul de înspăimântători în lumina crepusculului, când se prelingeau prin labirintul fundației de bloc, în căutarea următoarei victime. Noi însă nu ne arătăm intimidați câtuși de puțin.

Cât timp puștile ne erau încărcate, în ciuda genunchilor juliți și amenințărilor părinților, războiul se ducea conform planului. În zilele ploioase, ne luam cizmele de gumă și pelerinele și o luam de la capăt, în goana de a ochi primul de după fiecare colț de labirint.

Deznodământul războiului a fost o românească get-beget. Ajunsesem să-i admirăm din umbră pe Atomici, care erau pe deasupra și mai mari cu 1 an doi decât noi, și am sfârșit prin a fi asimilați de ei. Ne-au cooptat în trupa lor, ne-au insuflat dragostea de cărți și filme SF, ne-au inițiat în tehnica scăpării de frică (pe care mai târziu mi-am dat seama că au copiat-o cuvânt cu cuvânt din ritualul Bene Gesserit din Dune), ne-au îmbrăcat din cap până-n picioare în haine de călători spațiali. După ce trainingul a fost complet, a început un nou război. Cu cei din blocul care se înălțase între timp.

Jocurile de airsoft la care ne adunăm cu colegii acum, ca tineri adulți, sunt o continuare firească a jocurilor de atunci,  cu aceeași adrenalină și entuziasm ca și razboaiele din copilărie, atata doar că stăm mult mai bine la capitolul echipament. Un teren ca cel de atunci ar fi ideal pentru un joc de airsoft din zilele noastre. Abia aștept următoarea partidă!

 

airsoft6-scena-din-timpul-jocului-4


7 Mar

Joaca de-a antiromanticul

adam-jones-iris-flowers De fiecare dată când se face 8 Martie, eu mă  joc iarăși de-a masculul indiferent, (pentru  care romantismul e dovadă că ești cam slab  ce înger); tu te faci iar că plouă și că puțin îți  pasă că o convenție umană (poate doar de  parte feminină) a stabilit că azi e ziua ta, fără  să te rabzi însă să-mi arunci una din  privirile tale involuntare, care mă iscodesc  până-n străfundul sufletului.

Și iarăși eu, cel care i-am declarat război  total romantismului cu ani și ani în urmă,  nu știu cum se face că se nimerește să trec  pe lângă vreo tarabă cu flori -nici nu e greu,  de altfel, într-o asemenea zi. Și doar cu gândul la zâmbetul tău de mai apoi, iau un buchet de stânjenei pe care îi maschez cât pot până acasă.

Ca de obicei, tu ești deja acolo, așteptându-mă cu aceeași față curată și nerăbdătoare să mă revezi. Mă iscodești însă ceva mai atent și ăsta e singurul gest care te dă de gol. Și eu, antiromanticul declarat, mă înmoi ca un cub de gheață aruncat lângă șemineu și îți întind stânjeneii ascunși la spate cu mâini tremurătoare. Flacăra din ochii tăi merită toată stânjeneala mea idioată, toată mascarada de a părea bărbatul de fier. Pentru că tu ești singura ființă de pe lume pentru care merită să încerc să fiu, din când în când, romantic.

*Articol scris in cadrul acestui concurs.

 

Foto via: allposters.com