Am un simț al orientării despre care am amintit și in alte article si de care familia mea râde de ani buni. Mă pot rătăci într-un mall cu trei etaje și o singură ieșire. Și totuși, drumul spre casa mătușii Saveta din Uibărești l-aș găsi și acum, după atâția ani, cu ochii închiși. Poate pentru că nu l-am învățat de pe hartă, ci de mână cu mama, pe poteci care urcau printre case cum urcă iedera pe un gard.
Acum am și eu pe cine ține de mână. Iris are șase ani, niște zulufi aurii pe care n-am reușit niciodată să-i adun într-o coadă cum trebuie și convingerea fermă că zânele există, doar că sunt timide. Când m-a întrebat cineva cum ar arăta casa visurilor mele dacă banii n-ar conta, am știut răspunsul fără să cad prea mult pe gânduri. Ar fi o casă în care până și zânele s-ar simți destul de în largul lor încât să se mute cu noi.
Unde: un sat care nu stă grămadă
Uibăreștiul nu e un sat cu o uliță dreaptă și case aliniate ca la paradă. E un sat risipit printre dealuri, în județul Hunedoara, județul Hunedoara, în Țara Zarandului, aproape de Brad, cu gospodării agățate de coaste, cu văi adânci între ele și arături în pantă pe care oamenii le lucrau cu o răbdare pe care eu, copilă de oraș, n-o înțelegeam. De la o casă la alta faci zece minute dacă știi poteca și o jumătate de oră, dacă te ia la fugă gâsca vecinilor. Vorbesc din experiență.
Mătușa Saveta locuia într-o casă mică, de bârne, cu prispă și cu o sobă care mirosea a lemn de fag și a mere coapte. Dimineața îmi dădea lapte cald într-o cană cu marginea ciobită și mă trimitea să văd dacă s-a ridicat ceața de pe vale” Eu mă duceam la colțul prispei, priveam și raportam.
Terenul meu imaginar e acolo, pe o coastă de deal, cu fața spre munte. Dimineața, de la fereastra dormitorului, văd ceața cum se ridică de pe vale, exact cum o vedeam la șase ani, adică la vârsta pe care o are Iris acum. În spatele casei, panta se îmblânzește și lasă loc unei grădini mari, cu pruni bătrâni, meri, un nuc sub care pun o bancă și straturi de legume pe care probabil le voi îngriji mai prost decât mi-ar plăcea să recunosc. E o grădină în care un copil poate alerga de la un pom la altul fără să audă vreodată un claxon.
Vecinii? Puțini și departe, cum e firesc acolo. Mi-aș dori să fie oameni care îți aduc o găleată de prune fără să anunțe și care te judecă, cu blândețe, după cum îți ții grădina. O comunitate mică, în care știi cine e bolnav și cine a făcut nuntă și în care te saluți pe potecă chiar dacă nu vă cunoașteți. Acolo, acasă nu e o adresă. E un loc în care cineva observă dacă n-ai mai aprins focul de două zile.
O casă fără colțuri
La prima întâlnire cu arhitecta am venit cu un dosar plin de fotografii și cu un desen făcut de Iris cu carioca: o casă rotundă, cu acoperișul ca o căciulă, o ușă mică pentru zâne și un soare care zâmbea mai mult decât e cazul. Arhitecta s-a uitat la desen mult mai atent decât la dosarul meu. Atunci am știut că sunt pe mâini bune.
I-am spus că visez o casă în spiritul Castelului de Lut din Valea Zânelor, de la Porumbacu de Sus. O casă cu pereți curbi, fără unghiuri drepte, cu ferestre care nu seamănă una cu alta și uși rotunjite sus, cu un acoperiș de șindrilă care coboară moale peste streașină, ca o căciulă trasă peste urechi. O casă care să pară că a crescut din deal, nu că a fost adusă acolo cu macaraua.
Apoi i-am povestit despre mătușa Saveta, care avea o vorbă: „Casa nu-i a ta până nu știi pe unde intră vântul.” Vreau o casă pe care s-o cunosc așa. Și pe care s-o cunoască așa și Iris.
Materialele le-aș alege din ce dă locul: piatră pentru soclu și pentru zidul de sprijin din pantă, lemn de brad pentru structură și tâmplărie, lut pentru pereți și tencuieli, șindrilă pentru acoperiș. Lutul e materialul perfect pentru o casă de poveste, pentru că se lasă modelat cu mâna și iartă curbele pe care betonul nu le iartă. Ține căldura iarna și răcoarea vara, iar piatra și lemnul îmbătrânesc frumos, ceea ce nu se poate spune despre toată lumea. Partea modernă ar sta acolo unde nu se vede, dar se simte: izolație bună, geam termoizolant în rame de lemn făcute fiecare pe măsură, încălzire în pardoseală, o pompă de căldură și câteva panouri fotovoltaice așezate discret pe acoperișul anexei.
Casa ar coborî odată cu panta, pe două niveluri. Jos, o bucătărie deschisă spre living, cu o masă lungă la care încap toți cei pe care îi iubesc. Lângă ea, o sobă de teracotă cu o laviță caldă, făcută de un meșter din zonă, pe care Iris să citească iarna cu picioarele sub ea. Afară, o prispă care se arcuiește odată cu peretele, cu stâlpi de lemn crestați, unde să pot sta seara și să văd cum se aprind luminile răsfirate pe dealurile din jur.
Sus ar fi dormitoarele. Camera lui Iris ar avea o fereastră rotundă spre munte, așezată exact la înălțimea ochilor ei, și o nișă săpată în peretele de lut, ca o scorbură, în care să-și facă culcuș și să-și țină comorile: pietre lucioase, ghinde, o pană de gaiță și alte lucruri pe care adulții le-ar arunca din greșeală. Iar în grădină, la baza zidului de piatră, o ușiță de lemn cât palma. Nu duce nicăieri. Iris știe că duce undeva.
Pentru mine aș păstra o odaie a liniștii, cu o banchetă sub fereastră, rafturi de cărți și nimic care să bipăie.
La ce aș renunța chiar și cu buget nelimitat? La piscină, la sala de cinema, la dressingul cât o garsonieră. Acolo sus le-ar sta strâmb. Și am învățat de la mătușa că lucrurile pe care nu le folosești ajung, încet, să te folosească ele pe tine.
Oamenii cărora le dai cheile visului
Aș alege o arhitectă care a mai lucrat cu materiale naturale și cu forme organice și care, la prima întâlnire, pune mai multe întrebări decât afirmații. Dacă îmi arată din prima o randare spectaculoasă, mă îngrijorez. Dacă mă întreabă la ce oră beau cafeaua și o întreabă și pe Iris unde ar vrea să citească, prind încredere in ea.
Constructorul l-aș căuta prin recomandări, întrebând prin sat cine a ridicat casele care stau drepte după douăzeci de ierni. O casă fără colțuri cere meșteri care nu se sperie de curbe, care știu să lucreze lutul și care cunosc terenul, panta și apa care curge primăvara pe unde nu te aștepți.
Dirigintele de șantier ar trebui să fie omul meu, nu prietenul constructorului. Riguros, cu răbdare pentru întrebările mele naive și cu curajul de a spune „nu așa” atunci când trebuie. Oricât de mare ar fi bugetul, totul se sprijină pe încredere. Oamenilor ăstora le dai pe mână un vis la care te gândești de când erai mic, iar banii sunt partea cea mai ușor de înlocuit din toată ecuația.
Momentul în care am devenit, fără să vreau, departament de achiziții
Aici povestea mea ia o întorsătură la care nu mă așteptam. Proiectul era gata, echipa era aleasă, iar eu mă credeam liberă să visez la perdele. Apoi a venit lista.
Piatră pentru soclu. Grinzi de brad uscat cum trebuie. Lut, nisip, var, paie. Șindrilă despicată, nu tăiată, pentru că așa ține mai mult. Membrane, izolație, rame de fereastră fiecare altfel, uși cu bolta rotunjită, țevi, cabluri, plăci pentru baie, lemn pentru pardoseli. Pe la a treia zi aveam un tabel cu unsprezece file, patruzeci de numere de telefon salvate cu nume ca „Domnul cu grinzile 2” și o ofertă pe care n-o înțelegeam deloc, pentru că transportul era „de discutat”. Devenisem departamentul de achiziții al propriei case, cu un singur angajat, neplătit, nedormit și cu un talent remarcabil de a uita ce a vorbit cu cine. Iris m-a întrebat într-o seară de ce vorbesc mai mult cu telefonul decât cu ea. N-am găsit un răspuns cât de cât.
Constructorul m-a privit lung și mi-a zis că există și o variantă mai simplă. Așa am aflat de Depozit Virtual și de serviciul lor de achizitor materiale de construcții, care e gratuit pentru client.
Ideea e simplă și, recunosc, m-a cam umilit prin simplitatea ei: în loc de patruzeci de conversații, am un singur interlocutor. Achizitorul meu, să-i spunem Radu, a pornit de la necesarul din proiect și din discuțiile cu constructorul, a căutat soluțiile potrivite, a cerut oferte, le-a pus una lângă alta în același format și mi-a explicat diferențele pe înțelesul meu. A negociat, a lansat comenzile după ce am spus da și a urmărit livrările până sus, pe deal.
Și aici e un detaliu pe care îl înțelege doar cine a urcat vreodată spre Uibărești: drumurile de acolo nu sunt făcute pentru camioane mari. Radu a coordonat livrările în transporturi mai mici, exact când echipa avea nevoie de material, ca să nu stea șindrila în ploaie două săptămâni și nici meșterii degeaba, așteptând lutul.
Mi-a plăcut că nu a încercat să aleagă în locul arhitectei. Lucra pe baza proiectului, iar când apărea o alternativă, o discuta cu ea și cu constructorul înainte să ajungă la mine. Și mi-a mai plăcut ceva: materialele și manopera au stat separat. Știam exact ce cumpăr, de la cine, în ce cantitate și la ce preț. Pentru cineva care confundă ușor nisipul cu varul, transparența asta valorează mai mult decât orice reducere.
Ce am făcut cu timpul câștigat? L-am dat înapoi cui îi aparținea. Am stat cu Iris lângă meșterul care cresta stâlpii prispei, iar ea a învățat să spună „ciocan de dulgher” cu o mândrie pe care n-o mai văzusem decât la absolvenții de facultate. Am aflat de la vecina de pe coasta cealaltă trei soiuri de prune și o rețetă de plăcintă pe care o tot fac. Am fost, în sfârșit, omul care își construiește casa, nu omul care a uitat de ce a început.
Cum prinde viață o casă de poveste
Primăvara au început săpăturile. Panta a cerut un zid de sprijin din piatră, ridicat încet, piatră cu piatră, de un meșter care vorbea mai mult cu pietrele decât cu noi. Apoi s-a ridicat structura de lemn și, într-o dimineață de mai, casa a avut pentru prima oară contur. Am plâns puțin. Am dat vina pe polen.
Vara a fost a lutului. L-am încercat și eu, cu mâinile goale, și am reușit performanța de a avea mai mult lut pe mine decât pe perete. Meșterul a zis că e normal, la început. N-a spus și când se termină începutul. Iris, în schimb, a avut talent din prima. Într-o după-amiază, meșterul a lăsat-o să-și pună palma în lutul încă moale, lângă ușa camerei ei, chiar la înălțimea ei. Peste ani, când mâna ei va fi mai mare decât a mea, urma aia mică o să rămână acolo, în perete, ca să-mi amintească de vara în care casa și fetița mea au crescut împreună.
Toamna a venit acoperișul de șindrilă, care s-a așezat peste curbele pereților ca o pătură peste un copil adormit. Au urmat ferestrele, fiecare cu forma ei, prin care muntele a intrat în casă ca un musafir care nu mai pleacă. Finisajele le-am ales fără grabă: pereți de lut văruiți, pardoseli din stejar, plăci făcute de mână în baie, țesături lucrate de femeile din zonă și o ușă de intrare grea, rotunjită sus, care se închide cu un sunet după care te simți în siguranță.
Casa visurilor
Ce ai de făcut până la prima seară acasă
Bifează pe rând. Unii pași îi faci singur, la altele e bine să ai pe cineva alături.
Cu un partener bun la achiziții, construcția nu devine un al doilea job. Deciziile importante rămân ale tale, dar ai, în sfârșit, timp să te oprești din când în când și să vezi cum casa ta prinde contur, perete cu perete.
Atinge un pas ca să-l bifezi.
Prima seară
Ziua mutării a fost haotică și perfectă in același timp. Cutii prin toate camerele și Iris alergând de la o fereastră la alta, întrebând unde dorm zânele și dacă trebuie să le lăsăm ceva de mâncare. Am lăsat un biscuite, lângă ușița din grădină.
Seara am aprins focul în sobă pentru prima oară și am scos din cutie cana ciobită pe care am păstrat-o atâția ani. I-am pus în ea lapte cald lui Iris. Nu i-am spus nimic despre cană. Mi s-a părut că mătușa Saveta ar fi înțeles oricum.
Primul om pe care l-aș fi invitat ar fi fost chiar ea. Pentru că asta nu se mai poate, am invitat-o pe mama. Am mâncat plăcintă cu prune și am stat pe prispă până când s-au aprins luminile pe dealuri. Iris a adormit în scorbura ei din perete, cu zulufii împrăștiați pe pernă ca niște raze rătăcite. Mama s-a uitat la ea, apoi la mine, și n-a zis nimic. N-a fost nevoie.
A doua zi dimineață, am găsit-o pe Iris în colțul prispei dinspre vale, desculță, cu zulufii încâlciți de somn. M-a văzut și mi-a spus, foarte serioasă:
-Mami, s-a ridicat ceața.
Nu știu cine a învățat-o asta. Eu nu. Poate zânele. Poate casa.
De ce ne dorim atât de mult un loc al nostru
Cred că dorința de a avea o casă e una dintre cele mai vechi pe care le purtăm in noi. Și nu cred că are mare legătură cu metrii pătrați. Ține mai degrabă de nevoia de a avea un loc care te așteaptă, care îți știe obiceiurile și care rămâne în picioare când restul lucrurilor se clatină. Iar când ai un copil, ține și de altceva. Vrei să-i lași un loc din care să plece în lume și la care să se poată întoarce oricând. Pentru unii, locul ăsta e un apartament luminos în oraș. Pentru mine, e un deal din Apuseni, mirosul de lemn de fag și o palmă mică în peretele de lut.
Doar că o casă nu se ridică din dor. Până la ea e un drum lung, cu sute de decizii și cu seri în care te întrebi de ce te-ai apucat. Pe drumul ăsta contează enorm cine merge lângă tine:. Arhitectul care te ascultă, constructorul care nu trișează, dirigintele care verifică și achizitorul care îți ia de pe umeri partea pe care n-o mai vede nimeni când casa e gata. O construcție de casă o duci la capăt alături de oamenii potriviți sau, foarte probabil, n-o duci deloc.
Mătușa Saveta avea dreptate. Casa nu-i a ta până nu știi pe unde intră vântul. Eu aș adăuga doar că nu-i a ta până nu știi cine te-a ajutat s-o ridici. Și, poate, până nu vezi un copil adormit în ea, fără nicio grijă pe lume.
Articol realizat pentru proba SuperBlog. Imaginile 1, 2, 4 și 5 sunt generate cu ajutorul inteligenței artificiale, folosind Gemini AI, iar imaginea 3 aparține Depozit Virtual.
Sponsor:
