Se spune că timpul schimbă totul. Dar uneori, timpul doar scoate la lumină ceea ce a fost acolo dintotdeauna, așteptând să fie înțeles, apreciat și, poate, iubit. Așa a fost și cu Andrei — colegul meu de bancă din generală. Cel pe care toți îl considerau… altfel.
Băiatul cu gânduri mari și pantaloni prea scurți
Nu cred că-l voi uita vreodată. Slăbuț, cu ochelari care îi cădeau constant de pe nasul mic, vorbea despre constelații la ora de sport și citea „Cosmos” de Carl Sagan în pauză, când ceilalți dezbăteau scorul de la meciul Steaua – Dinamo. Când alți băieți se întreceau în cine scuipă mai departe (o activitate pe care o consideram atunci apogeul masculinității), el îmi desena planșe cu sistemul solar.
A părut ciudat pentru toți. Pentru mine, a fost fascinant.
Mi-a recitat o poezie de Bacovia într-o zi ploioasă în timp ce mâncam pufuleți pe scările din spatele școlii. Țin minte că pufuleții erau foarte sărați, iar eu strănutam după fiecare bucățică, ceea ce-l făcea să râdă. A inventat o ecuație ca să afle cât durează „o îndrăgosteală medie de generală” – 3 luni, 2 săptămâni și 4 zile, conform calculelor lui. A venit într-o zi cu un borcan în care păstra „timpul pierdut” — era gol, evident. Toți râdeau. Eu zâmbeam și-l întrebam dacă nu cumva mai are un borcan pentru timpul câștigat.
Din laboratorul de fizică, direct în liceu
Am fost colegi și în liceu, deși fiecare alesese profiluri diferite – eu la bio-chimie, el la mate-info. Eu m-am adaptat mai repede, el…nu neapărat. Dar devenise mai tăcut, mai atent, și, cumva, mai greu de ignorat. În timp ce alții exersau replici de agățat în fața oglinzii, el citea Kundera și îmi scria bilețele criptice, ca niște haiku-uri în miniatură. Odată mi-a strecurat în caiet un bilet pe care scria: “Dacă aș fi un atom, electronii mei ar orbita doar în jurul tău.” Am râs atât de tare încât profesoara de chimie m-a pus să ies la tablă.
Și a venit banchetul.
El nu voia să vină, dar l-am convins într-un final. Mama lui îi cumpărase un costum cu două numere mai mari, “ca să-l poți purta și la facultate”, spunea ea pragmatic. Biata femeie nu știa că fiul ei creștea mai mult pe interior decât în exterior.
Nu știu ce l-a împins atunci — poate muzica, poate costumul impecabil (care, după câteva ajustări făcute de mama mea, chiar îi venea bine), poate faptul că dansasem de trei ori la rând. Dar s-a apropiat și, cu un curaj straniu, de parcă rezolvase o ecuație imposibilă, mi-a spus: „Nu știu dacă ai observat, dar tu ai fost pentru mine mereu un fel de… acasă.”
Da, recunosc, am crezut că era citat dintr-un film francez. Sau dintr-o carte. Sau de pe vreun site cu citate romantice. Dar ochii lui, acei ochi mari și sinceri din spatele ochelarilor, m-au convins că erau cuvintele lui. L-am iertat pentru stângăcia momentului. Și l-am sărutat.
Anii au trecut. Și noi… am rămas.
Am crescut. Împreună. Uneori greu, alteori cu râs, adeseori în tăceri lungi de sâmbătă dimineața când ne trezeam târziu și ne uitam la documentare despre cosmos sau universuri paralele. L-am văzut cum se transformă. Din băiatul firav și visător a devenit un bărbat în toată regula. Știu, sună a clișeu de roman ieftin, dar chiar a prins mușchi, și nu doar la sală — ci și în răbdare, în blândețe, în felul în care știe să mă țină de mână fix când trebuie.
Am trecut prin facultăți diferite, el la Politehnică, eu la Litere, și ne vedeam doar în weekend-uri. Au fost momente când credeam că nu va funcționa. El era prea absorbit de algoritmii lui, eu de metaforele mele. Dar cumva, acele diferențe ne-au făcut mai puternici. El mă ținea cu picioarele pe pământ, eu îl ajutam să zboare din când în când.
Iar sensibilitatea lui? Nu s-a pierdut. Doar s-a așezat mai bine, ca un vinars bun care nu se grăbește să-și dezvăluie toate aromele dintr-odată.
Ca vinarsul Miorița: unele lucruri înfloresc lent
Într-o seară, acum câteva luni, după o zi obositoare, am deschis împreună o sticlă de vinars Miorița. Era aniversarea noastră – 15 ani de relație. L-am văzut cum se uită la sticlă cu un respect aproape științific. A turnat în două pahare și a ridicat unul la lumină.
-Unele lucruri nu se grăbesc, mi-a spus. Se lasă descoperite în timp. Se cizelează, se rafinează, se transformă. Așa cum vinarsul Miorița nu se impune, ci se dezvăluie — lent, cu eleganță și profunzime.
Am râs și i-am spus că sună ca un copywriter pentru reclame la băuturi fine. A zâmbit, dar ochii lui aveau acea seriozitate pe care o cunosc atât de bine.
-Exact ca tine, am adăugat eu, atingându-i mâna. Ai fost mereu acolo, dar a trebuit să treacă timpul ca să văd cât de prețios ești.
Și în timp ce sorbeam amândoi, am știut: el e vinarsul meu. Calitatea adevărată trece testul anilor. Iar simplitatea, atunci când e autentică, devine în timp o formă de artă.
Vinarsurile Miorița de la Beciul Domnesc sunt băuturi peste care timpul a trecut în mod frumos. Numele lor vine de la celebra baladă populară și s-au născut în zona dealurilor Subcarpaților de Curbură. Locul de origine este special – este singurul din România unde se întâlnesc trei regiuni importante: Muntenia, Ardeal și Moldova, formând un fel de triplu hotar.
Această zonă unică dă vinarsurilor Miorița un caracter deosebit, reflectând bogăția și diversitatea terenului în care au fost create.
Final fericit, cu ochi umezi
Acum e bărbatul pe care îl iubesc ca-n prima zi. Sau mai bine zis, ca-n ultima zi de generală, când mi-a lăsat în ghiozdan o hârtie pe care scria: „O să înflorim, într-o zi.”
Încă păstrez acea hârtie, îngălbenită și fragilă, într-un sertar. Uneori o scot și râd de naivitatea noastră, de cum credeam că știm totul despre viață și iubire. Alteori mă uit la ea și realizez că, în inocența sa, Andrei al meu a avut dreptate.
Cine ar fi crezut? Băiatul cu borcanul gol a fost, de fapt, plin. Plin de răbdare, de visuri, și — ce să vezi — de iubire care nu s-a evaporat în timp. Ba chiar dimpotrivă.
S-a rafinat. Ca un vinars de calitate. Ca un sentiment adevărat. Ca un om care a înflorit odată cu trecerea anilor.
Iar eu? Eu am fost norocoasă să fiu martora acestei transformări. Și, poate, într-o mică măsură, catalizatorul ei.
Foto credit: BeciulDomnesc.ro
Articol scris pentru SuperBlog, ediția de primăvară 2025.
Sponsor:
Redescopera MODA, MODUL de-a fi senin si MODELUL preferat de pe catwalk.