Sunt oameni care, când își termină casa, deschid o sticlă de vin.
Eu… am pus discul cu Frank Sinatra și am început să dansez pe parchet.
Poate pentru că în familia mea dansul a fost mereu o formă de bucurie, de la bunica, care făcea pași timizi pe podelele vechi din brad din casa ei cu pridvor și mușcate, până la Iris, fetița mea cu bucle aurii și râs de clopoțel, care a moștenit talentul (și neastâmpărul).
Ne mișcăm amândouă prin casă de parcă parchetul ar fi o scenă. Iar uneori, chiar este.
Soțul meu ne privește de pe canapea, cu o privire care spune tot: „Eu sunt doar spectator aici”.
Am încercat într-o seară să-l ademenim în dansul nostru. Trei pași mai târziu, aproape că a călcat pisica. Ne-am oprit amuzate, eu și Iris, și ne-am promis că e ok. Dansăm noi, fetele, și pentru el.
Când parchetul nou a fost montat, casa a tăcut pentru o clipă.
Știi momentul acela în care ți se pare că până și aerul își ține respirația? Așa a fost.
Mirosul de lemn proaspăt, lumina care crea dungi fine peste textura caldă, totul avea ceva… viu. Tonurile acelea bogate de lemn care își schimbau nuanța în funcție de ora zilei.
Nu pășeam, ci pluteam. Nu intram într-o cameră, ci într-o poveste.
Prima mea mișcare pe parchetul acela nou a fost instinctivă: mi-am scos pantofii. Trebuia să-l simt. Sub tălpi, sub degete, să înțeleg ce am adus, de fapt, în casă.
Și atunci, fără să mă gândesc prea mult (ceea ce, recunosc, se întâmplă rar), am pornit muzica. Domnul Frank Sinatra cu “Something Stupid”. Noua și vechea mea piesă pe repeat.
Iris a apărut din camera ei, ca atrasă de un magnet invizibil.
-Mami, dansăm?
-Desigur că dansăm, iubito.
Când pășești prima dată pe parchetul proaspăt montat, nu mergi, ci dansezi cu casa ta.
Am aflat de la cei de la Alma Parchet că lemnul adevărat, mai ales cel din gamele lor de parchet de lux, respiră odată cu tine. Nu e doar un slogan frumos. E bazat pe știință.
Lemnul absoarbe umiditatea, o eliberează, se extinde imperceptibil vara, se contractă iarna. Trăiește alături de tine, în ritmul casei tale.
Îl simți sub tălpi: nu e rece ca gresia, nu e rigid ca betonul, nu e inert ca laminatul ieftin. Are un fel de viață liniștită, o inimă de copac care încă bate, doar mai încet, mai calm, cu răbdarea lucrurilor care au văzut ani mulți înainte să ajungă la tine.
Și poate de aceea dansul nostru a avut sens. Era un dialog între noi și lemnul acela viu, o întâlnire între bucuria umană și răbdarea naturii.
Iris simțea și ea ceva. După primele piruete și salturi, căci ea e mai curajoasă (a se citi mai inconștientă) decât mine în dans, s-a oprit și a zis:
-Mami, e diferit. E mai moale?
-Nu e mai moale, dragă. E mai cald.
-Da! Asta! E cald!
Seara când Iris a vrut să doarmă pe podea
Câteva zile după montaj, Iris a venit la mine cu perna ei preferată și cu pisica în brațe.
-Mami, pot să dorm aici?
-Unde, iubito?
-Pe podea. E caldă. Parcă mă ține în brațe.
Am stat o clipă și m-am gândit dacă e o fază de copil ciudat sau dacă chiar simte ceva real. Apoi mi-am adus aminte că și eu adorm uneori pe cărți doar pentru că mirosul lor e liniștitor, deci cine sunt eu să judec?
-Ok, dar cu pătură groasă și doar o oră, apoi vii în pat.
A adormit în 2 minute. Pisica lângă ea, perna sub cap, zâmbind în somn.
Și într-un fel, avea dreptate. Parchetul din lemn adevărat are ceva matern în el, o căldură care nu vine din termostat sau din sistem de încălzire în pardoseală (deși și asta ajută), ci din adâncul lui, din fibra care a fost odinioară parte dintr-un copac viu, undeva într-o pădure, sub soare și ploaie.
Podeaua are memorie?
Uneori, când toată casa e liniștită (Iris doarme, soțul lucrează în birou, pisica visează creaturi imaginare) mă opresc în mijlocul sufrageriei și ascult.
Podeaua scârțâie ușor când mă mișc, ca un oftat vechi. Poate e felul lemnului de a-și aminti de unde vine. De copacul care a fost. De rădăcinile care au strâns apă din pământ. De vântul care i-a legănat crengile.
Mi-o imaginez pe bunica dansând desculță pe podeaua ei, într-o casă mică din Ardeal, cu grinzi în tavan și miros de mere uscate atârnate în șiruri. Avea scânduri late, neregulate, șlefuite de pași și timp, nu de mașini moderne.
Dar dansa. Cu bunicul, la nunți, singură când era fericită. Îmi povestea mama că bunica punea muzică pe gramofon și se învârtea prin bucătărie cântând în șoaptă.
Mi-o imaginez pe mama, care a crescut în casa aceea, alergând cu pași de copil peste scândurile alea șlefuite de ani, jucându-se de-a v-ați ascunselea cu frații ei, lăsând urme de noroi care se ștergeau greu.
Și apoi pe Iris, care dansează acum pe parchetul nostru nou, într-o lume complet diferită, cu tablete, desene animate pe Netflix, jucării electronice, dar legată prin același sunet: ritmul lemnului sub pași.
E o linie invizibilă între toate femeile din familia mea și podelele lor. Și realizez acum, scriind asta, că poate lemnul e, de fapt, o formă de memorie. Una caldă, tactilă, fidelă. Una care nu uită.
Alma Parchet sau cum lemnul devine emoție
Am descoperit Alma Parchet atunci când căutam ceva care să nu fie doar frumos pe site, ci… viu când ajunge în casă.
Am vizitat trei showroom-uri înainte. La primul mi s-a vorbit doar despre preț pe metru pătrat și “finisaj rezistent la trafic intens”. La al doilea, designerul părea mai interesat de telefonul lui decât de întrebările mele. La al treilea, totul arăta perfect, prea perfect, de fapt. Ca într-un catalog, nu ca într-o casă.
Apoi am ajuns la Alma Parchet. Și ceva s-a simțit diferit de la început.
Fondatoarea a pornit brandul în 2011 pornind de la o convingere simplă: românii merită să trăiască în case făcute cu suflet, cu materiale care durează o viață, nu doar cinci ani până la următoarea “renovare modernă”.
Echipa lor oferă totul: consultanță care chiar te ascultă (nu doar bifează checkbox-uri), livrare la timp (surprinzător de rar în construcții), și montaj făcut de oameni care tratează casa ta ca și cum ar fi a lor.
Dar mai ales, oferă ceva mai rar: încrederea că alegerea ta devine parte dintr-o poveste personală, nu doar o achiziție pe factură.
În noul lor showroom din București, parchetul e montat exact așa cum recomandă clienților, nu ca o mostră sterilă pe perete, ci ca un fragment de viață. Poți merge desculț pe el. Poți vedea cum arată lumina dimineții pe el. Poți simți diferența între esențe, finisaje, texturi.
Gama lor e impresionantă fără să fie copleșitoare: modele clasice Versailles, Chevron și Herringbone (pe care le-am visat ani de zile, dar credeam că sunt prea scumpe sau prea complicate), parchet masiv pentru purişti, stratificat și dublu stratificat pentru cei care vor durabilitate fără compromis, inclusiv variante compatibile cu încălzirea în pardoseală (perfectă pentru iernile românești).
Totul cu același crez simplu, dar puternic:
Pardoselile premium nu sunt doar finisaje. Sunt primul pas spre emoția de acasă.
Magia pardoselii nu se termină niciodată
Acum, după câteva luni bune, parchetul nostru are deja mici semne de viață trăită.
O urmă de jucărie trasă prea repede de Iris când alerga prin casă. Un loc ușor mai mat unde pisica își face punctul ei fix de observație.
Și știi ce? Mă bucur.
Nu în sensul de “perfect, am distrus parchetul nou”, ci în sensul de “e dovada că trăim aici”. Că dansăm, iubim, ne certăm, ne împăcăm, facem clătite duminica dimineața, adormim pe covor uitându-ne la filme, primim prieteni care lasă urme de pantofi uzi.
Casa noastră nu e un showroom. E o casă. Cu viață în ea. Cu zgomote, mirosuri, urme, amintiri care se adună zi de zi.
Uneori, când Iris își prinde părul creț în coc (cu limba scoasă ca semn de concentrare, exact ca mine când fac ceva dificil) și mă trage de mână spunând: “Hai, mami, să dansăm pe podeaua noastră frumoasă”, știu că am făcut alegerea potrivită.
Am ales lemnul viu, nu plasticul perfect. Am ales căldura, nu luciul steril. Am ales viața, nu aparența impecabilă care te face să te simți vinovat când calci cu șosete murdare.
Pentru că în fiecare fibră a lemnului de la Alma Parchet e o poveste care a început undeva într-o pădure, a continuat într-un atelier unde mâini pricepute au transformat-o în frumos, și acum se scrie în casa noastră, sub pașii noștri, sub dansurile noastre.
Iar noi, fetele casei (și pisica, și soțul spectator), am hotărât să o dansăm până la capăt.
Chiar dacă uneori calcăm în pas greșit. Chiar dacă lăsăm urme. Chiar dacă nu suntem perfect coordonate.
Pentru că, la urma urmei, asta înseamnă să trăiești – să lași urme. Și ce urme mai frumoase decât cele de dans pe un parchet cald, care respiră împreună cu tine?
Ceva ce nu poate surprinde AI-ul
Trăim într-un an în care internetul e plin de articole scrise de AI. Toate corecte, ordonate, dar lipsite de puls.
Liste cu tipuri de parchet, comparații, specificații tehnice.
Frumoase, dar reci.
Nicio inteligență artificială nu poate povesti cum miroase lemnul cald dimineața, cum scârțâie sub pași sau cum reflectă lumina apusului într-o după-amiază leneșă de sâmbătă.
Asta o pot face doar oamenii. Cei care trăiesc, simt și dansează.
Și poate, dacă există o lecție în tot acest dans al lemnului, e că unele lucruri trebuie scrise și trăite cu sufletul, nu cu algoritmul.
Foto via Alma Parchet
Articol scris pentru SuperBlog, editia de toamna 2025.
Sponsor:
Redescopera MODA, MODUL de-a fi senin si MODELUL preferat de pe catwalk.