Eu nu sunt genul care strigă sau își ridică vocea. Sunt ardeleancă crescută cu tihnă, cu “las’ că nu-i chiar așa grav” și “nu-i frumos să te agiți prea tare”. În general, dacă îmi place ceva, zâmbesc discret. Dacă nu îmi place, zâmbesc și mai politicos și schimb subiectul. Introvertă pur sânge, cu accent moale și obiceiul de a vorbi mai mult cu gândurile mele decât cu oamenii din jur.
Prefer să ascult decât să vorbesc. Prefer să observ decât să fiu observată. Prefer să dispar elegant din conversații decât să devin centrul atenției.
Dar în primăvara asta, am învățat că uneori chiar trebuie să te faci auzită. Chiar dacă îți tremură vocea și te gândești că preferi să fii oriunde altundeva.
Cum am ajuns să țin un mini-discurs în public (fără să-mi fi propus vreodată)
Totul a pornit de la un proiect civic local despre care am auzit prin cartier. Un grup de tineri voiau să strângă semnături pentru amenajarea unui mic spațiu verde între blocurile noastre: un loc unde copiii să se joace fără să fie expuși pericolul mașinilor, adolescenții sa stea la șuete, iar adulții să mai uite de telefoane câteva minute in care sa-si clătească ochii cu copaci și o bucată de cer.
Mi s-a părut o idee minunată. Am semnat. Am dat share pe Facebook. Am făcut exact ce fac oamenii care vor să ajute dar nu neapărat să se implice activ.
Până când am aflat că primăria urma să transforme exact terenul ăla într-o parcare cu plată. Pentru că, evident, aveam nevoie de încă una.
A fost programată o ședință publică. Am mers doar ca să ascult. Am ajuns acolo cu o cafea rece la mână și cu convingerea fermă că voi da doar din cap aprobator în timp ce alții, mai curajoși și mai articulați decât mine, vor spune ce e de spus.
M-am așezat în spate. Perfect. Invizibilă. Exact cum îmi place.
Dar când a venit momentul dezbaterilor, oamenii au tăcut. Cei care organizaseră întâlnirea au prezentat argumentele. Primăria și-a expus planurile. Și apoi… tăcere stânjenitoare.
Toată lumea se uita în jos, în telefoane, pe pereți. Nimeni nu voia să fie primul care vorbește.
Și atunci, nu știu exact de unde, poate din frustrare, poate din disperare, mi s-a ridicat pulsul. Am simțit cum mâinile îmi devin reci și stomacul se strânge.
-Cere microfonul. Zi ceva. Orice, mă înghiontea mintea.
-Nu, mai bine taci. O să sune prost. O să te bâlbâi, răspundea cealaltă parte a minții.
Dar corpul meu a decis înainte ca mintea să termine negocierea internă. M-am ridicat. Am cerut microfonul. Și, cu accentul meu ardelenesc pe care îl aud mai tare când sunt stresată, am început:
— Nu sunt omul de vorbelor, și probabil se vede… (cineva a chicotit ușor, ceea ce m-a relaxat puțin) …dar tare mi-ar părea rău să văd și locul ăsta plin de betoane și mașini. Noi nu vrem lux. Nu cerem parcuri cu cascade și bănci de designer. Vrem aer. Vrem iarba aia verde pe care copiii noștri să se murdărească fără frică că trece o mașină pe lângă ei. Atât.
Am zis “atât” și am vrut să mă așez imediat, dar microfonul încă era în mâna mea.
— Și dacă tot am stat în picioare… mai adaug că avem deja două parcări la distanță de 100 de metri. Deci chestia asta cu “nu avem unde parca” nu prea ține.
Cineva a aplaudat. Apoi altcineva. Apoi mai mulți.
Am dat microfonul înapoi cu mâinile tremurânde și m-am așezat rapid, simțind cum obrazul îmi arde.
Dar, pentru prima dată în viața mea, nu m-am mai rușinat că mă aud oamenii. Am simțit că vocea mea, chiar dacă nesigură, chiar dacă tremurată, chiar contează.
Ce am învățat din cele trei minute de curaj
Am învățat că vocea, dacă e sinceră, nu trebuie să fie tare ca să se audă. Că uneori, curajul nu înseamnă să nu-ți fie frică, ci să vorbești exact când îți e cel mai frică.
Că a comunica nu e doar apanajul extroverților sau un talent înnăscut. E o formă de implicare. De responsabilitate față de comunitatea în care trăiești.
Și că, uneori, singurul motiv pentru care lucrurile nu se schimbă e că toată lumea așteaptă ca altcineva să vorbească primul.
De atunci, am început să cred și mai mult că tinerii ar trebui încurajați să vorbească, să-și exprime ideile, să fie ascultați cu adevărat. Și nu doar în contexte safe și controlate, ci în cele reale, acolo unde deciziile chiar contează și unde tăcerea înseamnă consimțământ implicit.
Nu spun că m-am transformat brusc un lider civic carismatic. Încă prefer să ascult decât să vorbesc. Încă îmi tremură vocea când vorbesc în public.
Dar acum știu că pot. Și asta schimbă totul.
Cum vocea și tehnologia pot merge împreună
Trăim într-o eră în care AI-ul poate genera texte, imagini, chiar și voci. Dar ce nu poate face este să simtă emoția dintr-o voce tremurată, dintr-o idee spusă cu sufletul.
Aici intervine omul și, mai ales, tinerii care învață să-și folosească tehnologia cu sens.
Curajul, gândirea antreprenorială și exprimarea clară nu se exclud. Dimpotrivă, sunt ingredientele de bază ale unei generații care știe să construiască, nu doar să vorbească.
Iar asta e exact ceea ce face Tribul Antreprenorilor.
Tribul Antreprenorilor, locul unde curajul prinde voce
Tribul Antreprenorilor este o comunitate vie de învățare și sprijin pentru cei care vor să construiască nu doar afaceri solide, ci și caractere puternice.
Prin inițiative dedicate adolescenților, cum ar fi concursul de public speaking Rise & Speak, Tribul le oferă tinerilor șansa de a:
cunoaște antreprenori autentici din domenii diverse;
exersa comunicarea reală, de la pitching la storytelling;
experimenta eșecul și învățarea din greșeli într-un mediu sigur, dar realist;
fi parte dintr-o comunitate unde învățarea e despre viață, nu doar despre teorie.
Mai multe detalii despre comunitate și înscrieri pot fi găsite pe platforma Skool – Tribul Antreprenorilor.
Rise & Speak, scena unde emoțiile nu se ascund după ecran
“Rise & Speak” este mai mult decât un concurs de public speaking pentru adolescenți între 15 și 18 ani — e o scenă reală, cu emoții reale și oameni reali. Prima ediție are loc pe 16 noiembrie 2025, la ibis Styles Bucharest City Center.
Aici, tinerii învață să-și transforme ideile în povești care inspiră, să-și gestioneze teama și să se bucure de vulnerabilitate. Pentru că în era AI, valoarea unui om nu vine doar din ce poate automatiza, ci din ce poate comunica, conecta și convinge.
De ce contează toate astea
Niciun AI nu poate simula fiorul dintr-un discurs autentic sau privirea curajoasă a unui adolescent care își spune povestea pentru prima dată.
O comunitate vie , precum Tribul Antreprenorilor, e cea care formează caractere, învață tinerii să-și susțină ideile și le oferă încrederea de a vorbi, nu doar a scrie.
Așa că, da, eu, ardeleanca aia care nu ridică niciodată vocea, am învățat că uneori, liniștea nu e de aur.
Uneori, o voce tremurată poate mișca oameni, poate deschide conversații și poate construi comunități.
Și dacă eu am putut, cu accentul meu și emoțiile mele, sigur pot și tinerii care azi cresc într-o lume în care „a te face auzit” înseamnă, de fapt, a avea curajul să fii sincer.
Articol scris pentru SuperBlog, editia de toamna 2025.
Sponsor:
Redescopera MODA, MODUL de-a fi senin si MODELUL preferat de pe catwalk.