Forto credit: Annie Spratt, Unsplash
Cartea am găsit-o întâmplător, într-o după-amiază aurie de sâmbătă, printre rafturile librăriei din centru. Nu o căutam. Nici măcar nu știam că am nevoie de ea, așa cum nu realizezi că îți lipsește o conversație profundă până nu o ai cu cineva care te înțelege fără să explici prea mult.
Se numește „Corpul care gândește” și, sincer, am rămas înmărmurită când am citit titlul. Nu doar pentru formularea elegantă, ci pentru simplul fapt că o asemenea carte lipește. Lipsește cu adevărat din bibliotecile noastre de azi.
Ce lipsește, de fapt
Lipsește o carte despre sport scrisă cu tandrețe, fără recorduri de atins, fără presiune de a arăta într-un anumit fel, fără clișee motivaționale de genul “no pain, no gain” sau “push harder”.
O carte care vorbește despre mișcare ca despre o formă de poezie, de echilibru interior care nu se măsoară în kilograme pierdute sau kilometri alergați. Despre cum sportul nu e doar pentru atleți cu sponsorizări la activ sau pentru influenceri de fitness cu abdomene bine conturate, ci pentru oricine vrea să se simtă bine în propriul corp, indiferent de forma lui.
Când am început să o răsfoiesc acolo, în picioare, lângă raftul cu cărți de psihologie și dezvoltare personală, m-am gândit: În sfârșit, cineva a scris asta. Cineva a pus în cuvinte ce simt eu când alerg dimineața: nu că vreau să slăbesc sau să bat un record, ci doar că vreau să simt că exist. Si când alergi chiar simți asta. In fiecare mușchi care doare.”
Despre ce e, de fapt, cartea aceasta
Cartea urmărește felul în care sportul: alergatul, înotul, dansul, sau chiar plimbarea de seară cu câinele prin cartier ne modelează nu doar mușchii și rezistența cardiovasculară, ci și răbdarea, claritatea mentală, curajul de a încerca lucruri noi.
Autorul povestește cum, timp de secole întregi, mișcarea a fost tratată ca o activitate secundară, ceva pentru trup, nu pentru minte. Fizicul separat de intelect. Corpul inferior minții. Iar acum, în sfârșit, începe să primească locul binemeritat în educație, în psihologie, chiar și în artă și filozofie.
Am râs singură când am ajuns acasă cu cartea sub braț. Eu, care n-am fost niciodată o adevărată atletă, cea care încerca mereu sa se fofileze de alergările de rezistență la ora de educație fizică, tocmai cumpărasem o carte despre sport. Ironia situației nu mi-a scăpat.
Iar acum o citesc seara, la lumina caldă a veiozei din dormitor, fiicei mele de patru ani, Iris, o fetiță curioasă, cu cârlionți rebeli și ochi care par ca te întreabă chiar și când tace, doar privindu-te.
-Mami, azi citim tot despre mușchi? mă întreabă râzând, trăgând de colțul pernei.
-Da, dar sunt mușchi care gândesc, răspund eu, marcând pagina.
-Cum adică gândesc? Mușchii nu au cap.
-Nu au cap, dar au memorie. Așa… ca atunci când sari peste o baltă mare și alegi să nu te temi, deși corpul tău îți spune să te oprești. Sau când te dai cu capul înainte pe tobogan și simți fluturi în stomac dar mergi oricum.
Și atunci ea zâmbește larg, de parcă înțelege exact despre ce vorbesc. Poate chiar înțelege mai bine decât mine.
Un fragment din cartea „Corpul care gândește” (pe care mi-aș fi dorit să-l citesc cu ani în urmă)
„Când alergi, corpul tău își amintește cine este cu adevărat. Pașii devin ritm, iar ritmul devine gând coerent. Sportul nu e despre forță brută, ci despre finețe, despre a învăța să te miști prin viață fără să te rupi la primul obstacol.
Când ridici greutăți, de fapt, înveți să ridici greutățile invizibile din tine: fricile, îndoielile, obiceiurile care te țin în loc. Când înoți, înveți să respiri acolo unde alții se tem să intre, în adâncul propriei conștiințe. Iar când dansezi, lumea devine un loc în care și aerul are muzică, iar tu nu mai ești doar un corp care ocupă spațiu, ci unul care îl celebrează.”
Am închis cartea cu grijă, punând un semn de carte improvizat, un desen de-al lui Iris cu o girafă roz. Avea gâtul atât de lung, incât ii ieșea din carte. Iris dormea deja, cu o șuviță lipită de frunte, respirând ușor.
Mi-am dat seama atunci că nu e doar o carte despre sport în sens clasic, ci despre viață. Despre a-ți antrena curajul, blândețea și răbdarea, la fel cum îți antrenezi un mușchi care trebuie să devină mai puternic dar și mai flexibil în același timp.
De ce ar trebui să fie în orice bibliotecă (chiar și în a ta)
Foto credit Pj Accetturo, Unsplash
Pentru că trăim într-o lume care ne cere constant să fim rapizi, competitivi, în formă, conform standardelor altora. „Corpul care gândește” ne învață exact opusul: cum să fim prezenți, atenți la semnalele corpului, împăcați cu ritmul nostru personal, nu cu cel dictat de algoritmi si standarde televizistice.
E o carte pentru tineri care caută sens dincolo de cifre pe cântar, pentru părinți care vor să înțeleagă cum mișcarea modelează încrederea și curajul copiilor lor, pentru adulții care simt că s-au pierdut puțin pe drum și caută o cale de întoarcere la ei înșiși.
Și, mai ales, e o carte care amintește că nu există un corp „perfect” în sens absolut, ci doar un corp viu, care merită ascultat, respectat, înțeles.
De altfel, dacă ar fi să o așez alături de o carte reală din biblioteca mea, ar fi Gândește ca un călugăr de Jay Shetty – aceeași onestitate reconfortantă, aceeași căutare sinceră de echilibru și sens, doar că de data asta prin mișcare fizică, nu doar prin meditație statică.
Cărți care vindecă prin cuvinte simple
Știu că sună ciudat să spun despre o carte ca aceasta că lipsește. Dar lipsa ei se simte când cauți pe rafturile librăriilor și găsești fie manuale tehnice de antrenament, fie autobiografii de sportivi de performanță, fie cărți motivaționale care strigă la tine că poți mai mult, mai repede, mai bine.
Ceea ce lipsește e blândețea. Înțelegerea. Permisiunea de a te mișca fără a fi judecat.
Așa că, dacă vă doriți ceva diferit, o carte care nu strigă, ci șoptește, care te face să-ți amintești că ai un corp și o inimă care funcționează împreună, nu separat, sper că volumul „Corpul care gândește” va apărea cândva la Editura NICULESCU, acolo unde cărțile bune găsesc drumul spre cititori care au nevoie de ele.
Până atunci, eu o citesc seara fiicei mele, în loc de povești cu prințese și dragoni. Și Iris, între două căscaturi, îmi zice mereu același lucru:
-Mai citește puțin, mami. E frumos cum aleargă oamenii în cartea asta. Parcă zboară.
Și poate că exact asta facem cu toții când ne mișcăm cu bucurie, fără presiune: zburăm puțin, chiar dacă picioarele ne rămân pe pământ.
Articol scris pentru SuperBlog, ediția de toamna 2025.
Sponsor:
Redescopera MODA, MODUL de-a fi senin si MODELUL preferat de pe catwalk.