De obicei, când merg la sală, îmi iau cu mine trei lucruri: apă, căști și răbdare. Multă răbdare. Pentru că, inevitabil, în fiecare seară la ora 18:00 fix apare o gașcă de liceeni care transformă sala într-o combinație între pauza mare și festival. Dacă n-ai văzut vreodată un grup de adolescenți la sală… imaginează-ți o scenă dintr-un film cu supereroi, dar fără superputeri, fără antrenor și cu mult mai multă gălăgie.
Gașca de 16 ani și 80 de decibeli
Zilele trecute, scena aceeași: muzică tare, glume interne pe care nu le înțelege nimeni din afară și câte un „Brooo, filmează-mă că fac PR-ul vieții!”. Eu, mama multitasking (deși ardelenii n-ar fi de acord cu partea cu multitasking-ul de tipul încet și sigur, nu repede și prost), îmi făceam genuflexiunile cu gândul la ce voi găti pentru cină, cum conving fetița mea Iris de 4 ani să doarmă la ora potrivită și cum să nu uit să pun hainele la spălat.
Și, bineînțeles, în geantă aveam nelipsitul plasture. Pentru că dacă ești părinte, ai două opțiuni: ori ai plasturi la tine, ori ești nepregătit pentru viață.
Momentul accidentului
La presa de picioare, băieții dădeau spectacol. Unul dintre ei, în special, era mai curajos decât ar fi permis gravitația. A încărcat aparatul, s-a filmat, a urlat „EASY, BRO!” și… a alunecat.
Am auzit un mic „au!” dar nu genul jucat, din reclame la medicamente, ci acela care vine la pachet cu privirea de „Să nu mă vadă nimeni că mă doare”.
Bineînțeles, prietenii lui au reacționat instant.
— Ai căzut ca moșu!
— Brooo, îți trimit video, o să facem meme!
— Hai că ești bine, doar e ego-ul zgâriat.
— Frate, arată ca și cum ai pierdut bătălia cu un cactus, zice altul.
Dar nu, nu era doar ego-ul. Băiatul se lovise la genunchi, iar pielea era zgâriată zdravăn. Și, dincolo de glume, am văzut în privirea lui ceva foarte familiar: durerea aia mică, fizică, dar și nevoia de cineva care să ia lucrurile în serios măcar puțin.
Intră în scenă plasturele magic
Am ezitat o secundă, nu voiam să par mama dolores, dar înainte să se declanseze anxietatea din mine, s-a activat reflexul de mamă:
— Ai nevoie de un plasture?
S-a uitat la mine ca și cum l-aș fi întrebat dacă vrea să adopt un câine vorbitor.
— Serios? Ai plasture la tine?
— Dragule, am copil mic. Am plasture, șervețele, apă, uneori biscuiți, uneori jucării random. Sunt practic farmacie mobilă.
De ce contează un plasture bun
Am scos din geantă un leucoplast textil, ceva de calitate, cumpărat de pe Medicale-Shop.ro (un site care m-a salvat deja de câteva ori). De când am copil, am învățat că produsele medicale bune nu sunt mofturi, sunt prevenție cu ambalaj mic.
I-am dat plasturele, prietenii lui au tăcut brusc, iar unul a zis:
— Bro, acum chiar ai bandaj de adult. Arată profi.
Am zâmbit. Plasturele meu banal devenise aproape simbolic. Un gest aparent mărunt, dar cu impact.
E interesant cum funcționează comunitatea într-o sală de fitness. La suprafață vezi casete de greutăți, aparate, transpirație și uneori ego-uri prea umflate. Dar, dacă te uiți mai atent, vezi oameni care se observă unii pe alții, care oferă un sfat, o mână de ajutor, un șervețel sau…un plasture.
M-am gândit atunci la Iris și cum uneori vine la mine cu zgârieturi invizibile, dar cu lacrimi adevărate. Și pentru ea, un plasture nu e doar o bucată de material. E alinare, protecție și mesajul „Te-am văzut. Sunt aici.”
Când ai copil, descoperi rapid că plasturele nu e doar obiect medical.
Nu, nu.
Pentru copii, e:
bandaj magic
certificat de curaj
diploma „am supraviețuit”
scut anti-lacrimi
Așa e și cu produsele medicale bune: mici, aparent banale, dar cu rolul de a proteja, de a preveni, de a oferi siguranță. De aceea îmi place Medicale-Shop.ro, pentru că acolo găsesc consumabile medicale, inclusiv plasturi, leucoplast textil, sau variante profesionale precum plasture pentru fixarea branulei pe care altfel nu le-ai găsi în supermarket. Sunt produse create tocmai pentru situații din astea neașteptate.
Tânărul m-a salutat când a plecat.
— Mulțumesc. Serios. A contat.
Și în glasul lui era ceva ce nu se filmează pentru TikTok: recunoștință.
Am plecat acasă cu zâmbetul in colțul buzelor, de om care știe că nu a salvat lumea, dar a făcut o seară mai bună cu un gest simplu.
Uneori, grija nu arată ca un discurs, o lecție sau o strategie. Uneori e doar un plasture în geantă. Și exact atât trebuie să fie.
Articol scris pentru SuperBlog, editia de toamna 2025.
Sponsor:
Redescopera MODA, MODUL de-a fi senin si MODELUL preferat de pe catwalk.