Bătaie să fie, dar cu strategie...

Copil fiind, fundații de bloc cutreieram. Se construia în draci în curtea blocului. Un nou bloc, care avea să ne răpească priveliștea și să ne aducă vecinii și mai aproape. Atât de aproape, încât să îi putem vedea când se aprind luminile. Dar asta era problema părinților. Noi, copiii, nu vedeam în asta decât un nou teren de joacă. Un teren de luptă, un teatru de operațiuni. Gropile în care urma să se toarne betonul pentru noul bloc erau pentru noi adevărate tranșee. Și ce mai tranșee! Perfecte pentru a-ți croi drum ca printr-un labirint, pentru a-ți urmări dușmanii ( a se citi gașca adversă) și pentru a-i pune la pământ (a se citi a-i ochi cu puști de jucărie, cu jeturi de apa). Războiul era așa: între noi, Șepcile kaki, o grupare para-militară de copii bezmetici și zgomotoși de la scara A, versus Atomicii, copiii de la scara C. Aveam și cazemate, și jurnal de război, și lider care chitea strategia de luptă, totul era pus la punct până la cel mai mic detaliu. Tatăl unuia dintre noi, cei de la scara A, era trompetist în fanfara armatei, așa că aveam căști kaki berechet, chiar dacă ne erau atât de mari pe căpșoarele noastre încât trebuia să le îndoim pe după urechi, ca să nu ne vină peste ochi. Unul dintre noi era clăpăug, iar noi, ceilalți, nu-l cruțam deloc,  spunându-i că sigur i se trage de la șapca îndoită pe după urechi. Atomicii erau mai degrabă stilul SF. Spațiul era ultima lor frontieră, și asta se vedea. Improvizau echipamente lucioase, măști și căști metalice și, trebuie să recunosc, erau destul de înspăimântători în lumina crepusculului, când se prelingeau prin labirintul fundației de bloc, în căutarea următoarei victime. Noi însă nu ne arătăm intimidați...