Copil fiind, fundații de bloc cutreieram. Se construia în draci în curtea blocului. Un nou bloc, care avea să ne răpească priveliștea și să ne aducă vecinii și mai aproape. Atât de aproape, încât să îi putem vedea când se aprind luminile. Dar asta era problema părinților.
Noi, copiii, nu vedeam în asta decât un nou teren de joacă. Un teren de luptă, un teatru de operațiuni. Gropile în care urma să se toarne betonul pentru noul bloc erau pentru noi adevărate tranșee. Și ce mai tranșee! Perfecte pentru a-ți croi drum ca printr-un labirint, pentru a-ți urmări dușmanii ( a se citi gașca adversă) și pentru a-i pune la pământ (a se citi a-i ochi cu puști de jucărie, cu jeturi de apa).
Războiul era așa: între noi, Șepcile kaki, o grupare para-militară de copii bezmetici și zgomotoși de la scara A, versus Atomicii, copiii de la scara C. Aveam și cazemate, și jurnal de război, și lider care chitea strategia de luptă, totul era pus la punct până la cel mai mic detaliu.
Tatăl unuia dintre noi, cei de la scara A, era trompetist în fanfara armatei, așa că aveam căști kaki berechet, chiar dacă ne erau atât de mari pe căpșoarele noastre încât trebuia să le îndoim pe după urechi, ca să nu ne vină peste ochi. Unul dintre noi era clăpăug, iar noi, ceilalți, nu-l cruțam deloc, spunându-i că sigur i se trage de la șapca îndoită pe după urechi.
Atomicii erau mai degrabă stilul SF. Spațiul era ultima lor frontieră, și asta se vedea. Improvizau echipamente lucioase, măști și căști metalice și, trebuie să recunosc, erau destul de înspăimântători în lumina crepusculului, când se prelingeau prin labirintul fundației de bloc, în căutarea următoarei victime. Noi însă nu ne arătăm intimidați câtuși de puțin.
Cât timp puștile ne erau încărcate, în ciuda genunchilor juliți și amenințărilor părinților, războiul se ducea conform planului. În zilele ploioase, ne luam cizmele de gumă și pelerinele și o luam de la capăt, în goana de a ochi primul de după fiecare colț de labirint.
Deznodământul războiului a fost o românească get-beget. Ajunsesem să-i admirăm din umbră pe Atomici, care erau pe deasupra și mai mari cu 1 an doi decât noi, și am sfârșit prin a fi asimilați de ei. Ne-au cooptat în trupa lor, ne-au insuflat dragostea de cărți și filme SF, ne-au inițiat în tehnica scăpării de frică (pe care mai târziu mi-am dat seama că au copiat-o cuvânt cu cuvânt din ritualul Bene Gesserit din Dune), ne-au îmbrăcat din cap până-n picioare în haine de călători spațiali. După ce trainingul a fost complet, a început un nou război. Cu cei din blocul care se înălțase între timp.
Jocurile de airsoft la care ne adunăm cu colegii acum, ca tineri adulți, sunt o continuare firească a jocurilor de atunci, cu aceeași adrenalină și entuziasm ca și razboaiele din copilărie, atata doar că stăm mult mai bine la capitolul echipament. Un teren ca cel de atunci ar fi ideal pentru un joc de airsoft din zilele noastre. Abia aștept următoarea partidă!
Redescopera MODA, MODUL de-a fi senin si MODELUL preferat de pe catwalk.