Ok, trebuie să vă împărtășesc ceva care mă face să mor de rușine de fiecare dată când îmi amintesc. Una dintre acele povești pe care le păstrez de obicei pentru serile de vin cu prietenii apropiați, când am depășit faza de small talk și am ajuns la “hai să ne facem de râs reciproc”. Voi ați avut vreodată o iubire imposibilă în copilărie? Ei bine, eu am avut… la 8 ani. #noregrets #defaptregret
Mini-eu și tabăra fără părinți
Imaginați-vă: două codițe strânse până la durere, ochelari cu rame roz (pentru că aveam stil, ce naiba) și o valiză mov decorată cu stickere de la gumele Turbo. Practic, eram emblema anilor ’90. Prima tabără fără părinți – moment definitoriu în cariera oricărui copil. Eram pregătită pentru aventură, dar nu și pentru dragoste. Spoiler alert: inima mea nu era pregătită.
Tabăra era undeva lângă Predeal, genul ăla de loc unde plouă regulamentar în fiecare după-amiază și unde paturile suprapuse anunță întreaga cameră când te întorci în somn. Perfecțiune curată.
Și atunci l-am văzut pe EL
În ziua a doua, ne-au împărțit pe sporturi. Eu, cu talentul meu natural de a mă împiedica de aerul din jur, am fost trimisă la tenis. Probabil cineva a crezut că ar fi amuzant.
Și acolo era EL. Să-i spunem Răzvan (deși am fost tentată să-i spun Brad Pitt Jr. în acest articol). Un tip de vreo 20 și ceva de ani, care în ochii mei de 8 ani părea contemporan cu dinozaurii. Păr șaten, zâmbet de-ți tăia respirația și un fluier atârnat la gât care, în mintea mea, era echivalentul unei coroane regale.
Prima lui propoziție către mine:
-Tu ești cu grupa mică, nu? Hai să vedem cum ții racheta.
Cred că am ținut racheta fix cum nu trebuia, dar pe sistemul “fake it till you make it”, am zâmbit ca și cum tocmai inventasem tenisul. În acel moment, am știut: era dragoste. Sau indigestie. La 8 ani, e greu să faci diferența.
Planul meu genial de seducție
Aveam nevoie de o strategie. Ce face o fată de 8 ani când vrea să impresioneze un bărbat adult? Evident, zâmbește maniacal până o dor obrajii și îi aduce apă fără sa fie rugată.
În fiecare dimineață, îi ofeream cel mai strălucitor zâmbet din arsenalul meu, de parcă tocmai câștigasem loteria zâmbetelor. Probabil arătam ca un emoji blocat pe funcția “happy”.
Îi aduceam apă rece de la dozator, ca și cum era un explorator în deșert, nu un tip care stătea la umbră pe un teren de tenis. În mintea mea de copil, el urma să exclame:
-Mulțumesc, ești atât de atentă și matură pentru vârsta ta!
În realitate, primea apa și zicea ceva de genul:
-Mersi, micuțo. Ai grijă să nu verși pe tine.
Crush-ul meu: 0. Realitatea: 1.
Scrisoarea care mi-a pecetluit soarta
Apoi am trecut la artileria grea: scrisoarea de dragoste. Scrisă cu pix cu sclipici (pentru că nimic nu urlă “profesionalism” mai tare decât sclipiciul), cu majuscule aleatorii (pentru IMPACT) și greșeli de ortografie care ar face un profesor să plângă:
“Draga RAZVAN, IMI PLACE DE TINE. NU STIU DE CE. VREI SA FII PRIETENUL MEU? NU SPUNE LA NIMENI. DE LA O FATA CU CODITE.”
Shakespeare tremura de invidie în mormânt. Am strecurat capodopera în rucsacul lui și am petrecut restul zilei privind în direcția lui ca un mic stalker în training.
Momentul adevărului
A doua zi, mă cheamă deoparte. Oh, Doamne! Funcționase! Probabil urma să-mi propună să fugim împreună și să ne cumpărăm o casă cu teren de tenis!
—Hei, domnișoară. Ai scris tu biletul?
Am dat din cap, roșie ca un rac la festival. Urma momentul meu de glorie!
—E foarte drăguț din partea ta. Dar să știi că eu sunt foarte bătrân. Sunt mai mare decât fratele tău probabil. Și instructori ca mine n-au voie să fie prieteni-prieteni cu elevele.
—Dar nu voiam așa prieteni…am bâiguit eu, neștiind exact ce vroiam de fapt.
—E ok. Ești o fetiță grozavă. Dar mai ai timp. Să nu te grăbești cu iubirile astea.
Inima mea de 8 ani (ca să parafrazez o celebră melodie) s-a făcut cioburi. Cum adică “mai ai timp”? Aveam deja 8 ani! Eram practic bătrână! Viața trecea pe lângă mine!
Am mers în cameră, m-am învelit până peste cap și am jurat că nu voi mai iubi niciodată. Jurământ care a ținut aproximativ până la cina din seara aceea, când am descoperit că bucătarul făcuse budincă de ciocolată.
Ce-am învățat din toată povestea asta?
Privind înapoi, aproape că-mi vine să-mi dau un pumn în umăr și să-mi spun: “Serios, copilă? Un instructor de tenis? Nu puteai și tu ca toată lumea să te îndrăgostești de un băiat de vârsta ta care mânca cretă?”
Dar știți ce e amuzant? La 8 ani, iubeam fără filtru, fără scenarii complicate, fără să analizez situația din 17 unghiuri diferite. Nu mă întrebam dacă sunt destul de bună, dacă am destui followeri pe Instagram sau dacă el o să-mi dea ghost după prima întâlnire. Era o iubire pură, prostească, dar pură.
Nu știu ce face acum instructorul Răzvan. Poate încă mai predă tenis unor fetițe cu codițe care se uită la el cu ochi mari. Sau poate a renunțat la tenis și acum e CEO la o companie de IT, povestind colegilor despre fetița ciudată care i-a dat o scrisoare cu sclipici.
Tot ce știu e că, pentru o săptămână de vară, el a fost centrul universului meu de 8 ani. Și uneori, când simt miros de zgură udă sau aud un fluier, zâmbesc nostalgic și îmi amintesc de mine – cu ochelari roz, codițe strânse și convingerea fermă că instructorul de tenis e sufletul meu pereche.
Ce mi-a venit să vă povestesc despre asta după atatia ani
Poate vă întrebați cine este Bogdan Dărădan și cum a luat naștere romanul său, „Confesiuni: Atracții Interzise”, la Editura Cassius Books. Autorul ne oferă o metaforă plină de sens: viața ca un meci de biliard, în care timpul joacă rolul tacului, iar karma e cea care lovește — uneori fin, alteori brutal — bilele de pe masă. Iar noi? Suntem acele bile. Fiecare ciocnire schimbă nu doar traiectoria noastră, ci și a celor din jur. Așa începe și povestea personajului principal: ca o bilă albă, o tabula rasa, care, pe măsură ce se lovește de altele — pline de culoare și încărcate de experiențe — capătă emoții, amintiri, gânduri, dorințe. Dincolo de sex, feromoni și erotism, dincolo de poveștile scrise și nescrise, rămâne un OM care a vrut să iubească și să fie iubit. Iar din această ciocnire a emoțiilor s-a născut acest roman-confesiune.
Voi ce povești jenante de iubire aveți din copilărie? Împărtășiți în comentarii! Promit că n-o să râd… prea tare. ????
P.S. Dacă ești instructor de tenis și te cheamă Răzvan, e doar o coincidență. Probabil.
Articol scris pentru SuperBlog, ediția de primăvară 2025.
Sponsor:
Redescopera MODA, MODUL de-a fi senin si MODELUL preferat de pe catwalk.