Pe 5 iunie 2026 se lansează în România Masters of the Universe, un film de aventuri despre eroi, despre putere, despre acel moment în care cineva decide că e suficient de puternic ca să salveze o lume întreagă. Nicholas Galitzine și Camila Mendes vor fi pe ecrane, Idris Elba va fi implacabil, Jared Leto va fi, probabil, înfricoșător, și toată lumea va pleca din sală cu inima încă sub imperiul adrenalinei de a-i fi văzut pe super eroii preferați în acțiune.
Eu însă o să vă povestesc ceva despre bara de tracțiuni din sala de sport. Cum era bârna numită pe vremuri “puntea suspinelor” în campionatele de gimnastică pe care le vedeam in copilărie la televizor, bara de tracțiuni a devenit monumentul neputinței mele, locul unde gravitația îmi demonstra, fără milă, cine era șeful.
Bara de metal rece, la care am eșuat frumos, constant, timp de doi ani și jumătate.
Si o să vă povestesc despre puterea mea secretă, care nu vine la pachet cu o pelerină. Vine cu mâinile bătătorite și cu senzația că dacă mai încerc o dată, ceva în umărul drept va suna urât de tot.
Cum a început drumul meu spre descoperirea puterii secrete. 2024, sala de sport și o bară care nu mă voia
Era ianuarie 2024. Mă uitam la o fată care făcea tracțiuni ca și cum ar fi răsfoit un ziar. Lejer, parcă plictisită de propria-i forță. Am întors capul spre bara mea. M-am agățat de ea cu ambele mâini. M-am împins cu picioarele de pe bancă și am rămas suspendată acolo, nemișcată, tremurând ca o frunză, cu bărbia la vreo douăzeci de centimetri de bara la care trebuia să ajung. Atât mă despărțea de momentul meu de glorie.
Am coborât. Am mâncat o baton cu proteine. Am plecat acasă.
Asta a fost prima mea tentativă.
Trainer-ul îmi zice, cu răbdarea unui sfânt budist:
— Ești la început. Ești încă în stadiul în care construiești forță. Durează.
— Cât?
— Depinde.
— De ce?
— De tine.
— Foarte util, mulțumesc.
Ce nu știam atunci și ce am aflat ulterior dintr-un studiu citat în vreo șase articole de fitness și de toți influencerii de pe instagram, e că doar aproximativ 1% din femei pot executa o tracțiune completă la bară. Una singură. Corect executată. Cu bărbia peste bară și coatele complet extinse jos.
1%.
Am salvat cifra în telefon și am adormit cu ea în cap în seara aceea.
Skeletor, dar în versiune feminină și cu ceva de spus
Orice poveste cu eroi are un antagonist. Al meu purta haine sport scumpe și avea o părere despre orice.
O să-i spun Raluca, deși nu o cheamă Raluca, dar dacă citește asta va ști cu siguranță că e despre ea și poate va face ceva util cu informația asta.
Raluca, la cafea, cu zâmbet dulce-veninos:
— Draga mea, tu n-o să poți face niciodată o tracțiune. Nu e pentru toată lumea. Ai structura osoasă mai fragilă.
— Structura… osoasă?
— Umerii tăi. Sunt prea înguști. Nu e vina ta.
Raluca era genul de om care îți distruge visele cu atâta căldură în voce încât pleci de la întâlnirea cu ea mulțumindu-i.
Și a mai zis-o. La trei luni. La șase. La un an. Cu variațiuni pe temă, uneori era vorba de umeri, alteori de tipul meu de corp, o dată chiar de genetică. Raluca era o femeie care știa totul despre limitele altora cu o precizie remarcabilă.
Mă rog, era doar felul ei de a te aduce înapoi la realitate. La realitatea ei. Dar asta am aflat-o mai târziu.
Antrenamentul sau cele două sute de zile în care am eșuat cu stil
Dacă v-ați imaginat că urmează un montaj inspirațional cu muzică de film de acțiune și tracțiuni sudate eroic la 6 dimineața, nah, n-o sa se întâmple. A existat în schimb sudoare. Multă.
Am făcut atârnări pasive. Adică m-am agățat de bară și am stat. Pur și simplu, agățată ca o haină uitată pe uscător. Am făcut negative. Asta înseamnă că te sui pe un scăunel, te pui în poziția finală a tracțiunii și cobori cât de lent poți, lăsând greutatea corpului să facă ce face greutatea, adică să atârne.
Am plâns o dată în vestiar. Nu din durere fizică, ci pentru că m-am uitat în oglindă și mi-am dat seama că sunt la antrenament de opt luni și nu pot face nici jumătate din mișcare. Am mâncat o ciocolată. M-am întors în sală.
Trainer-ul, ieșindu-și puțin din legendara-i răbdare budistă:
— Ești mai puternică decât luna trecută.
— Nu se vede.
— Forța nu se vede până când nu faci ceva cu ea. Atunci e deja acolo de mult.
Am salvat și asta în telefon.
Oamenii care nu mi-au spus să renunț
Există un tip de oameni care nu fac mare caz din susținerea lor. Nu îți dau discursuri motivaționale. Nu îți trimit citate. Pur și simplu sunt acolo.
Prietena mea, Ioana, venea uneori la sală doar ca să mă vadă agățată de bară. Nu zicea nimic special. Stătea, se uita, zicea “hm, ai coborât mai lent azi” și pleca.
Mama mea, când i-am explicat ce încerc să fac, a tăcut două secunde și a întrebat: “Da’ e sănătos? Nu te doare spatele?” Ceea ce, în limbajul mamei, înseamnă “te susțin, dar ai grijă de tine, bine, mămică?”
Și trainer-ul, desigur. Care a ajustat programul de vreo douăzeci de ori, care nu s-a grăbit, care nu a zis niciodată că e imposibil.
Ziua în care am dovedit bara
Era o zi de marți banală de mai. Nu era lună plină. Nu pusesem muzică specială în căști. Mâncasem paste cu pesto la prânz, ceea ce, retrospectiv, ar trebui să devină un ritual.
M-am agățat de bară. Am respirat. Am tras.
Și bărbia a trecut de bară.
Am stat acolo o secundă, literalmente agățată, cu coatele îndoite, cu bărbia deasupra metalului rece și nu am realizat imediat ce s-a întâmplat. M-am uitat la trainer. El s-a uitat la mine. Nimeni nu a zis nimic vreo cinci secunde.
Trainer-ul, cu o voce suspect de calmă:
— Ai reușit.
— Am… da?
— Da.
— Sigur?
— Ești deasupra barei. E o tracțiune.
Am coborât. Am stat pe podea o clipă cu mâinile în poală și mi-am dat seama că nu știu ce să fac cu mine. Nu am țipat. Nu am plâns. Am simțit ceva, ca un val uriaș de liniște, ca și cum un zgomot care mersese luni întregi in fundal s-a oprit brusc. Eram the Master of the Universe.
Doi ani și jumătate. Sute de repetări eșuate. Un umăr care câteodată face un sunet îngrijorător. O prietenă care mi-a explicat în detaliu de ce nu voi reuși niciodată. Și o bară pe care, în cele din urmă, am dovedit-o.
Ce are asta de-a face cu Masters of the Universe?
Când am văzut trailerul filmului, m-am gândit la acel moment de pe o podea de sală de sport din Florești.
He-Man are Sabia Puterii. Eu am o bară de metal la 2,20 metri de la podea.
Diferența de scară e evidentă. Asemănarea e că amândouă situații implică să te agăți de ceva dificil și să nu îi dai drumul.
Filmele care merită văzute, și Masters of the Universe e unul dintre ele, ne amintesc că puterea e un arc narativ, nu doar un punct de pornire. Nicholas Galitzine nu apare în scenă întruchipând deja perfecțiunea. Personajele lui Camila Mendes sau Alison Brie nu sunt puternice pentru că s-au născut așa. Există un moment al transformării, un moment în care cineva decide că merită să meargă mai departe.
Eu l-am trăit pe al meu pe o podea de cauciuc, cu paste pesto în stomac și cu trainer-ul holbându-se la mine.
Puterea în 2026 nu înseamnă să fii cel mai puternic din sala de fitness, ci să te întorci în sală după ce ai eșuat suficient de mult încât să știi că eșecul nu e sfârșitul poveștii.
Și Raluca?
Am sunat-o să-i spun. A urmat o pauză lungă la telefon.
Raluca, recalibrându-și teoriile despre structura osoasă, pe un ton mieros, dar cu pauze între cuvinte care păreau mai degrabă noduri în gât:
— Serios? O tracțiune completă?
— Completă. Coate extinse jos, bărbie deasupra barei.
— Ei, bine, ce să zic… excepțiile confirmă regula.
Bineînțeles.
Masters of the Universe e distribuit de InterComFilm, în cinematografe din România de pe 5 iunie 2026. Un film de aventuri cu Nicholas Galitzine, Camila Mendes, Idris Elba, Jared Leto, Alison Brie, Morena Baccarin, James Purefoy și Charlotte Riley. Pentru că uneori ai nevoie de un ecran mare ca să-ți amintești că și povestea ta merită spațiu.
Bara e tot acolo. Dar nu e ca și cum nu mă mai vrea. Am dovedit-o, am devenit prietene, așa că mă mai duc pe la ea, de data asta cu inima ușoară.
Foto din arhiva personală + afișul oficial al filmului Masters of the Universe.
Articolul a fost scris pentru proba extra-concurs InterComFilm lansată via SuperBlog.
Redescopera MODA, MODUL de-a fi senin si MODELUL preferat de pe catwalk.